O Poveste Pe Zi

Ziua A Doua

Ea a fost una din cei mai buni soldați. Mereu în ofensivă, cu arcul și săgețile ei. Nu ai fi crezut că avea să intre de bunăvoie în luptă. Singura ei problemă era că detesta violența. Ura să ucidă pe cineva, om sau orice altceva, dacă nu era absolut necesar. Totuși, își merita rolul de Căpitan.

Încă îmi amintesc ziua în care totul s-a dus dracului. Ziua în care a lăsat jumătate din echipă în urmă și a inițiat o misiune de recunoaștere. Soarele strălucea puternic, nu trebuia să existe niciun pericol deși ne aflam într-o zonă populată de vampiri. Le avea cu ea pe cele mai talentate luptătoare. Nu exista niciun motiv pentru care ar fi trebuit să ne temem. Dar ele nu s-au mai întors înapoi.

Nu știu ce a determinat-o să mă numească pe mine, cel mai necopt băiat din echipa ei, înlocuitorul ei. Ceilalți mi-au ascultat ordinele doar pentru că ea mă considerase potrivit să conduc. Poate că dacă ar fi numit pe altcineva... Dar nu, nu ar fi rezolvat nimic. Tot continui să îmi spun că am luat decizia corectă deși știu că nu e așa.

Primul meu ordin a fost să o găsim. Dacă fusese luată de vampiri puteam măcar să o salvăm de o existență blestemată. Sperasem să mă înșel. Sperasem să ne întâmpine victorioasă aducând capetele vampirilor ca pe un trofeu de război.

Nu ne-a luat mult timp să le găsim ascunzătoarea. Dar ce am văzut acolo... Ea șchioapăta in fața peșterii, acoperită în sânge. A încercat să ne spună ceva, probabil să ne avertizeze, dar nu a ieșit decât un geamăt. Primul meu impuls a fost să cobor de pe cal și să o sprijin, să o învelesc în haina mea și să o duc la adăpost. Dar ea fusese luată de vampiri. Cu toții cunoșteam regulile. Orice persoană care avea și cel mai mic contact cu un vampiri trebuia ucisă. Altfel risca să ducă la apariția unui alt vampir. Știam ce aveam de făcut.

Dar in același timp ea părea atât de inocentă. Avea aceeași ochi mari dintotdeauna doar că acum se citea teroarea în ei. Oricărui om care posedă măcar o fărâmă de suflet i s-ar fi făcut milă. În loc de asta, eu am dat ordinul. "Ucideți-o!" Nu am putut nici măcar să o fac cu mâna mea. Am stat și am privit cum trei săgeți i s-au înfipt în pieptul frumos în timp ce ea întindea mâinile spre noi cu ochi rugători și ne implora cu ultimele puteri să o salvăm. "Va rog, vă rog... Te rog!" Ultimele ei cuvinte în timp ce-și dădea suflarea.

Am ucis-o. Eu am ucis-o.

Și știi ce mă deranjează cel mai mult? Acel "te rog" de la final. Nu ne cunoșteam, nu vorbisem înainte de a mă numi. De ce căpătase interes în mine? De ce m-ar fi pus înlocuitor, de ce m-ar implora să nu o ucid? Îmi doresc să fi știut. Îmi doresc măcar o șansă să vorbesc cu ea, să aflu care i-au fost motivele. Îmi doresc sa nu trebuiască să o ucid din nou