... Praf gros zboară-n vuiet jalnic
Printre pietrele tăcute...
Vântul şuieră şăgalnic
Prin semețe stânci de munte ...
Cursul apelor îngheață și-și oprește-naintarea,
Cascade spumoase seacă, pustiind pământul...
Crivățul vuieşte groaznic, furioasă urlă marea,
Potopind curcubeul și-ncălcând jurământul...
Toate forțele naturii se-mplinesc și se înfruntă,
Iar luciul fulgilor de nea se stinge-n neștire,
Florile-și pierd culoarea, soarele - lumina sfântă
Și totul se cufundă-ncet în vis și amintire.
Neputința ucide suflete nevinovate
Și le aruncă-n prăpăstii adânci, de nepătruns,
Îngerii fug și lasă ființa singură-n noapte,
Spre a-și descoperi propriul destin bine ascuns.
Așteptând o sclipire, o rază, o adiere,
Și stelele se uită în profundă amorțire...
Căci natura e veşnică, în timp ce omul piere,
Lăsând pe alții să-i sfârșească propria menire!
Norii negri se crapă și aruncă-n vânt furtună,
Iar fulgerele dârze se avântă înspre creste,
Din neant curge flacăra infernului și tună,
Învârtind lumea ca-n joc, într-o magică poveste!
Se stârnește uraganul, se cutremură pământul,
Se revoltă apele cu valuri amenințătoare,
Taifunul se apropie, umbrind în zbor tot vântul,
Și zbiară-n codrii lupii suri, cuprinși de disperare!
Inima munților strigă din grote-ntunecate,
Iar peșterile-şi prăvălesc tavanele și cad,
Lichenii se smulg din piatră, spre văi întortocheate,
Călăuzind râurile dezorientate-n vad.
S-a stârnit iar mânia zeilor de altădată
Și oamenii nu văd, dar sfârșitul ne e aproape:
Ne-am aruncat singuri în spaima cea nevinovată
Ce însă ne-am provocat-o noi înșine, prin fapte!
... Se-nalță străvezii duhuri,
Și se pierd în orizont viu,
În depărtate văzduhuri,
Căci tot pământul e pustiu! ...
CITEȘTI
În larg
Poezie... "Și-o să fie o zi în care n-o să mai fiu pe pământ, Dar, vă rog, nu mă uitați, fiindcă eu nu pot să vă uit! Și-o să fie o zi în care-o să vă scap din strânsoare, Dar nu-mi dați drumul, sub orice-apus e-un nou răsărit de soare!" ...
