În larg

Îngeri

Hai s-o luăm de la-nceput... ca și cum nimic n-ar fi fost. Hai să ne întoarcem la originile noastre, căci dacă nu ești mândru de unde ai plecat nu mai ai nimic pe lume. Hai să uităm pentru o clipă de rivalități, rase, limbi, popoare, conflicte, răutate, interese, bani, putere, faimă sau orice alt viciu neacceptat, păcat neluat în seamă, și să ne amintim de unde am plecat.
Eram îngeri... totul era așa frumos. Eram martori ai fericirii primordiale, ai bucuriei izvorâte din lucruri aparent neînsemnate; tot universul gravita în jurul nostru, sfidând legile unei fizici imperfecte, improprii, așa cum a putut ființa umană să o perceapă în complexitatea ei imposibilă... Eram vii, aveam vise și speranțe care ne făceau fericiți, ne aduceau aminte de cine suntem și ce ne dorim să facem în viața asta, vise pe care acum poate ne ruşinăm să le recunoaștem (dar așa gândeam noi atunci). Ne vedeam părinții fericiți, iubeam sincer, nu doar căutând relații și afecțiune din cauza propriilor traume, contexte și bariere impuse de societate și nevoi, credeam în puținul pe care îl aveam. Vedeam micile bucurii aduse de viață ca pe niște mari comori...
Crăpăturile din tavan care amenințau viața a mii de suflete în lumea asta crudă erau pentru noi doar niște deschideri spre cer, spre infinit, iar seara, rămași singuri în casă, visam văzduhul și depășeam orizontul, străbătând galaxii și numărând stele în firele groase de praf așternute pe dușumeaua rece. Noi, ăștia care am crescut cu mămăligă și bulz, cu pastramă și tocană, care am fost bucuroși când am văzut marea pentru prima dată dintr-o vilă modestă în care am stat în gazdă, nu plimbați de tații polivalenți, cu zeci de firme, care nici nu știu să-și numere banii din buzunare, prin Dubai și Ibiza, noi am tras tare ca să ajungem cine ne-am dorit. Unde am ajuns?
Am crezut că ne maturizăm și am dorit să ajungem mari. Patinând printre lumini triste, vise stinse și fețe triste în jurul nostru, însă, mereu "ajutați" de "prieteni" cu gândul că nu vom reuși niciodată fără să ne ascundem în fața unei măști perfecte, inumane, care să ne ascundă cât mai mult sensibilitățile și ideile inedite, am uitat de tot. Rând pe rând, speranțele au pierit, au fost date uitării, au zburat la cei demni de ele, într-o lume mai dreaptă. Ne-am văzut familiile, rudele, prietenii adevărați sau măcar cunoștințele trecând prin suferință, amărăciune, chin și neputință și ne-am obișnuit cu un statut de slugă pe care noi singuri ni l-am impus. Am uitat de ce am venit aici, ce misiune avem... strângem bani, diplome, portofolii, lecții pe care nu le vom mai reține când va fi nevoie, și dăm la o parte natura noastră umană, sentimentele, emoțiile, trăirile. În natura asta perfidă a jocului de-a v-ați ascunselea cu noi înșine, ce ne-a întunecat mintea și ne-a umbrit rațiunea, nu am mai ținut cont de propriile păreri, ci doar de ce ni s-a cerut, devenind niște roboți manipulați dependenți de CV-uri, fişe de angajare, certificate și diverse aprecieri. Am ajuns să trăim mai mult pentru alții decât pentru noi și să muncim ca sclavii, ani de zile, ca unii să se bucure în locul nostru de ce am strâns și am obținut cu greu, ca să murim cocoșați de griji, tineri, printr-o supradoză de somnifere puternice, uciși de stress sau îmbolnăviți prematur și cuprinși de demență.
Așa ne-a vrut lumea asta, prieteni! Așa ne-am ales viitorul!
Noi, copiii aceia curați, inocenți, fericiți, mereu cu zâmbetul pe buze, râzând la primirea unei bomboane de la iubita noastră bunică, fugind ştrengar din cadrul pozelor în grup făcute în familie, bucurându-ne la o strângere de mână... noi, acei mici îngerași, am devenit acum mari, dar, în loc să menținem viu acest eufemism și să devenim îngeri, noi ne-am pierdut seva, esența... am devenit doar niște unelte.
Acum, bunica nu mai este, iar bomboanele nu mai au niciun gust... și ce n-aș da pentru o poză cu familia mea, unită, cu toată familia mea, pentru bucuria din copilărie, când casele mici, reci și modeste îmi păreau adevărate palate, edificii ale fericirii sculptate în noi...
Hai să fim puțin egoiști, să uităm de toți amicii falși ce ne înconjoară la bine, când avem performanțe, îi lăudăm, le vorbim frumos sau doar ne afişăm cu o haină nouă, de parcă o simplă copertă ar valora mai mult decât mesajul cărții adânc înrădăcinate în cotorul ei... ca apoi să uite de noi și să ne trateze ca pe niște nimicuri când nu mai au nevoie! Hai să fim noi înșine, fără să cerem voie! Hai să mergem singuri, ca niște roboți storşi de umanitate într-un proces de canibalizare a populației indus din cercuri de cele mai înalte, pe drumul întortocheat al vieții! Hai să vedem cum, la capătul celălalt, nu există doar moarte și suferință, ci și o unică scăpare, și cum nu valorile fizice și talentele îți oferă o prestanță, ci modul cum alegi să le folosești!
În ziua în care vom putea ține astfel de discursuri în public, între oameni, chiar și dintre cei mai inteligenți, cerebrali și înțelegători, fără ca vreunul să obiecteze, vom ști într-adevăr că ne-am atins țelul ca specie. Ca orice vreți voi. Dar, cum asta nu se va întâmpla niciodată, vom rămâne niște ființe rele, individualiste, schimonosite de goana după propria impresie și călcând fără jenă peste ideile celorlalți pentru a ne afișa în frunte. Mulți nici n-ar înțelege toate aluziile astea...
Zi de zi, suntem hărțuiți, jigniți, batjocoriți, umiliți... Până la urmă, cine face asta? Cine are dreptul să facă una ca asta? "Nimeni nu e mai presus decât ceilalți", poate fi adevărat sau fals, depinde cum alegi să o interpretezi. Sincer, dacă vorbesc subiectiv, sunt obișnuit. Am înțeles motivul acțiunilor voastre ce provoacă scârbă și dispreț și al relatărilor voastre distorsionate. Dați în noi cât vreți, nu mai simțim nimic! Ori suntem imuni, ori am luat-o și noi razna, după voi. Hai, toți, aruncați-vă frustrările în noi și umiliți-ne, urlați-vă neputința în înjurături și imprecații! Omorâți-ne, hai, și o să vedeți apoi cum o să ne duceți dorul!

Toți suntem îngeri, în esență. Suntem praf de stele. Suntem câte-un pic din tot ce e frumos pe lumea asta. Fiecare om are ceva frumos în el, chiar dacă unii mai mult și alții mai puțin. Totul depinde de felul în care alegem să ne autodescoperim, căci miracolul înțelegerii sinelui și revelarea propiei identități într-o goană perpetuă după dezvoltarea unei personalități ne unește.
Însă unii îngeri cad. Mor. Se pierd. Toată lumea încremeneşte, se miră, uită de tot... apoi se întoarce la goana sa absurdă, fără a se gândi că va veni rândul tuturor și că poate fi peste câțiva ani, câteva ore sau câteva secunde. Noi vă zâmbim din larg, nicio problemă. Ne vom întoarce și vom avea grijă de voi. Așa am fost noi, de sacrificiu. Dar, printre nopți nedormite, perne udate cu lacrimi grele, fierbinți, zadarnice și pierderi imposibil de exprimat în cuvinte, noi v-am iubit. Mult. Și poate că, uneori, am fi așteptat iubirea pe care v-am trimis-o și care ne-a însuflețit înapoi, măcar o parte. Ea n-a venit.
Vom fi mereu aici. Vom pluti, vom veghea, vom zări. Și când nu vom mai fi, să știți... suntem acolo, imediat după orizont, zâmbind și plângând. Oare nu mai sunt în toate mințile? Râd, plâng, trec prin emoții diametral opuse în același timp. Hai să ne izolăm ca niște nebuni de tot ce e rău în lume și să uităm că, de fiecare dată, va fi altcineva înaintea noastră! Hai să uităm TOT!
Sau... hai să mai încercăm.