Margaretele Lui

Capitolul 2 - „Moarte și gem de căpșune"

Capitolul 2 - „Moarte și gem de căpșune"

        Stau nemișcată timp de câteva secunde pentru a mă asigura că am auzit corect.

         — Bunicul era pasionat de viața lui Hitler, nu mă mir că a vrut cuvintele lui gravate pe statuie, râde bărbatul și încerc să mă alătur, însă doar tușesc slab. Sunt Vincent, șeful de departament, zămbește și așteaptă să îi răspund.

         — Robinne, îi strâng mâna.

        Blondul ocolește statuia și merge cu pași repezi către clădire. Merg în urma lui, presupunând că asta se așteaptă să fac. Își împinge corpul în ușa masivă din lemn negru și imediat simt un aer cald care îmi lovește pielea. Se simte mult mai plăcut decât mă așteptam. Interiorul clădirii este complet diferit față de amintirea pe care o aveam. Mult mai curat, mult mai simplist. Totul este un alb imaculat, inclusiv mobila, doar coloanele care separă sălile mari respectă arhitectura expusă afară. După un tur scurt al clădirii, Vincent se oprește în fața unei uși albe, identică cu orice altă ușă din institut, dar aceasta are o plăcuță metalică pe care scrie „Psiholog".

         — Și aici este biroul tău, mic, dar la câți pacienți capabili să mai vorbească rațional mai avem este destul, zâmbește și îmi deschide ușa.

        Intru în camera ce pare complet separată de spital. Aerul rece și rigid pe care albul mi-l oferă este rapid înlăturat de nuanțele de maro prezente în încăpere și câteva nuanțe vii de verde venind din partea plantelor false împrăștiate prin cameră. Nu arată deloc precum biroul unui psiholog într-un spital de boli mintale, mai mult ca un birou comun dintr-o companie.

         — Bineînțeles, programul îl vei începe după masa de prânz, care - face o pauză privind ceasul de la încheietura mâinii - va avea loc în jumătate de oră, continuă.

        Își sprijină brațele de biroul de lemn și abia am puțin timp să îl studiez. Ridică un dosar și răsfoiește paginile neglijent, îndoindu-le și aproape rupându-le. Se oprește brusc când găsește numele unui pacient și urmărește rândurile fișei sale cu degetul. Trage de filă și o rupe, mototolind-o și aruncând-o în buzunarul pantalonilor săi.

         — S-a întâmplat ceva?

         — Nu, răspunde rapid și își scutură capul. Mă asiguram că nu am greșit pacienții, nu are rost să îți pierzi timpul cu niște legume care trăiesc într-o bulă.

        Îi dau dreptate și mă invită să ne îndreptăm spre cantină unde aveam de luat prânzul. Nu pot spune că îmi este foame, chiar și masa scurtă pe care am avut-o cu ai mei mi-a fost suficientă, dar decid să accept invitația lui Vincet, nu vreau să las o impresie proastă din prima zi. Admir picturile renascentiste ce colorează pereții albi ai holurilor și mă simt puțin mai liniștită. Emoțiile sunt încă prezente, dar mă simt mult mai lejer decât în momentul în care am intrat în curtea institutului. Vincent deschide ușile cantinei și sunt uimită să văd atâtea persoane cum mănâncă împreună. Nu îmi ia mult până să observ că sunt așezați pe categorii. În dreapta mea se află persoanele care au nevoie de ajutorul asistentelor pentru a mânca, iar în stânga, cei care se pot descurca singuri. Personalul este împrăștiat destul de uniform prin cantină, dar câteva persoane îmi atrag atenția. Mai mulți bărbați înalți și bine făcuți, îmbrăcați în uniforme negre păzesc intrările precum niște gărzi de corp.