Capitolul 1 - „Frederique Lausier"
Îmi las întreg corpul să se relaxeze pentru câteva secunde. Nu îmi vine să cred că dupa șase ani mă întorc acasă. Pare ireal, simplul fapt că pot vedea străzile, deși nu le pot distige, îmi face pielea să simtă furnicături. Gândul că voi fi complet singură îmi diminuează fluturii din stomac. Mă simt de parcă trupul meu este cel mai dulce nectar, și fluturii roiesc în mine ca prin propiul rai.— Ați terminat? sunt întreruptă din gânduri de o voce acră și simt cum privirea ei îmi sfâșie pielea.
Fără să comentez, îi înmânez gunoiul însoțitoarei de zbor și îi zâmbesc la rândul meu. Aceasta pleacă și sunt lăsată cu gândurile mele. Simt cum emoțiile mă învăluie și inspir puternic, încercând să mă liniștesc. Micul anunț care ne avertizează că în curând vom ateriza se face auzit și mă aplec să privesc pe geam. Nu sunt adepta zborurilor, de fapt, le urăsc.
Trauma constantă pe care mi-o provoacă doar gândindu-mă că în orice secundă pot avea ultimele secunde din viață nu este deloc plăcută, de aceea evit pe cât posibil zborul, de aceea nu mi-am mai văzut părinții în persoană de mai bine de șase ani, cât am fost plecată la studii. Îmi închid ochii și strâng manerul scaunului meu până ce încheieturile mi se albesc. Câteva minute mai târziu, simt cum avionul face contact cu solul și expir tot aerul din plămâni pe care nici nu știam că îl țin captiv.
Aștept cuminte ca avionul să fie cuplat la poartă și încep să observ oamenii cu care am zburat timp de trei ore. Bărbații urlă în mod repetat în telefoanele lor, fiecare având o conversație ce necesită mai puțin intelect decât cel de dinainte. Capul mi se răsucește către cei care au zburat la prima clasă. Aceiași bărbați cu dialecte abrazive urechii, ce folosesc cuvinte elevate doar pentru a-și manifesta superioritatea.
Minute mai târziu mă aflu față în față cu singurul obstacol dintre mine și casă. De îndată ce văd semnul galben pe care scrie „Control Pașapoarte" pașii mei se răresc și încep să formulez în minte un plan de atac. Știu că dacă analizez prea mult cozile, în căutarea disperată a celei mai scurte dintre ele, pasagerii din următorul avion mi-o vor lua înainte. Mă așez la o coadă din colțul încăperii ce pare că are un număr ciudat de mic de pasageri.
— Următorul! strigă plictisită doamna de la tejghea după ce pare a fi o eternitate de așteptat.
Îi prezint pașaportul și îi zâmbesc dulce, sperând că se va grăbi și că nu mă va interoga ca pe ultimul bărbat care a fost înaintea mea. Privirea ei îmi scanează pașaportul timp de câteva secunde, după care își întoarce ochii asupra monitorului din fața ei. Momente mai târziu îl trăntește pe tejghea și până să apuc să îl iau, îmi strigă în față „următorul". Îmi dau ochii peste cap la ignoranța de care dădea dovadă și îmi promit că îmi voi face cât de curând posibil un pașaport electronic, pentru a nu mai fi nevoită să privesc fețele acre ale poliției de frontieră.
CITEȘTI
Margaretele Lui
RomantikPoate un suflet să uite și să ierte suferința prin care a trecut? De ce are nevoie sufletul pentru a fi fericit? Robinne Joix, o tânără de 25 de ani, urmează să facă față uneia dintre cele mai mari provocări din viața unui psiholog. Căutând...