Margaretele Lui

Capitolul 7 - „Orion"

Capitolul 7 - „Orion"

        Privesc ceasul negru de deasupra bibliotecii de aceeași culoare. Întreaga dimineață a fost liniștită, nu am avut probleme cu pacienții, dar totuși, o parte din mine și-ar fi dorit să mă întâlnesc cu Vincent. Vreau să vorbesc cu el, am nevoie să mă explic. Nu îmi place cum mă privește, nici el, nici tatăl lui, însă cu toate astea nicunul dintre ei nu a îndrăznit să dea ochii cu mine. Amândoi sunt plini de discreție și aici simt că am călcat strâmb.

        Descui sertarul din dreapta biroului unde țin dosarul cu toți pacienții mei și încep să îl răsfoiesc. Cum am putut să fiu atât de credulă și să mă avânt în povestea Louisei cu ochii închiși și brațele deschise? Este singura pacientă care m-a pus pe gânduri, ceilalți sunt simpli, normali, nu au nimic interesant în poveștile lor de viață. Ochii îmi fug din nou asupra ceasului și răsuflu ușurată, chiar am nevoie de o pauză. Pun dosarul înapoi în sertar și îl închid, însă o foaie ruptă pe jumătate zboară de sub el.

        Mototolită și aruncată pe podea îmi stârnește curiozitatea. Mă aplec pentru a o ridica, încercând să îmi păstrez echilibrul pe tocuri. Foaia seamănă cu cele din cabinetul asistentelor, având în colțul din stânga sus emblema spitalului.

„Orion

Orion, tu să-mi fii
Inimă de galaxii
Inimă de amăgire,
Doar o dulce amintire

Mii de fluturi, mii de stele
Ți s-așază încet pe piele
Sufletul albastru-nchis
De lumină l-ai cuprins

Pururi alb, pururi mereu
Mă lupt cu demonul meu,
Și doar vocea ta divină
Mă întoarce la lumină”

        Cuvintele par a fi fără sens, însă simt că știu cine a scris poezia. Împăturesc foaia deja mototolită și o îndes în buzunarul blugilor negrii. Să mă lupt cu frigul și să vin îmbrăcată decent la muncă devine un război aproape imposibil de câștigat. Tocurile mele sunt singurele care scot un sunet puternic pe holurile spitalului. Pacienții au fost liniștiți întreaga zi și știu că singurul motiv pentru care au ales să fie cuminți este sosirea rezultatelor testelor făcute de doctori săptămâna trecută, deși nu pot să nu mă întreb de ce se tem atât de ele? Ce se întâmplă cu rezultatele, cine decide că un rezultat nu a atins așteptările spitalului și mai ales ce pățesc pacienții?

        Îmi aranjez cocul jos și îmi împing câteva fire rebele pe spate. Deschid ușa cantinei și nu sunt uimită de prezența în număr mare a internaților. Toată ziua au activități cu asistentele, care să le antreneze mintea, dar tot preferă să joace table sau cărți la masa de prânz. Lucrul care mă amuză cel mai tare este frica lor de a izbucni în fața gardienilor dacă pierd, așa că se rezumă la priviri urâte și înjurături șoptite între ei.

        Coada imensă la mâncare mă împinge să sar peste prânz, oricum nu îmi este foame. O singură persoană stă la cea mai îndepărtată masă, cu capul afundat într-o carte jumulită, demonstrând vechimea ei. Îmi croiesc drum printre mesele umplute de piure și piese de șah, și îmi trag un scaun la masa de două persoane, așezându-mă față în față cu el.

         — Ți-a dat voie să-mi vorbești? mă întreabă fără să își ridice privirea din carte, în timp ce întoarce pagina plictisit.

         — Nu mă așteptam ca un bărbat să citească „Bonjour Tristesse”, îi ignor întrebarea.

         Un zâmbet mic îi colorează buzele, dar dispare la fel de repede cum a apărut. Pune cartea jos, aruncând un șervețel pe post de semn de carte și mă privește cu o sprânceană ridicată.