Nu m-am mai trezit pana a doua zi dimineata, cand a intrat mama in camera sa ma cheme la masa. Dupa ce am mancat, am plecat sa ma plimb fara sa stiu exact unde o sa ajung. Voiam sa fiu singur, sa imi limpezesc mintea si sa incerc sa inteleg ce mi s-a intamplat. Dupa cam 10 minute de cutreierat prin oras, am ajuns intr-un parc foarte frumos amenajat, care era amplasat in jurul unui iaz. M-am apropiat de iaz fara sa imi pot explica de ce am facut asta si am vazut in reflexia din lac o persoana care statea in spatele meu si se uita la mine. M-am intors speriat sa vad cine era persoana aceea si de ce ma privea asa insistent, dar nu era nimeni in spatele meu. M-am uitat din nou la iaz sa vad daca nu cumva mi s-a parut ca vad pe cineva in spate si, pentru ca atunci cand m-am uitat la iaz a doua oara nu am mai vazut nimic, asta am si crezut. Apoi am decis sa imi continui plimbarea, asa ca am plecat din parc.Dupa ce am iesit din parc, nu am apucat sa fac decat cativa pasi, ca am dat de un baiat ce nu parea cu mult mai mare decat mine, care se uita fix la mine. Cand am ridicat privirea, am vazut ca avea pe fata o cicatrice de la o arsura. Nu am reusit sa vad prea bine acea cicatrice, ca aud o voce din care se putea distinge usor furia :
-E numai vina ta!! Numai din cauza ta am ajuns asa! Acum sunt un monstru!
Nu am apucat sa schitez niciun gest, nicio tentativa de raspuns, ca a si disparut. Atunci am decis ca ar fi momentul potrivit sa ma intorc acasa, insa acum eram macinat de 2 intrebari: "Cum de e vina mea?" , "Oare eu sunt monstrul defapt?".
Nu apuc sa merg prea mult inapoi spre casa, ca dintr-odata am simtit o mana pe umar si o voce mult prea familiara imi tulbura linistea:
-Ce cauti tu singur pe aici?
Pret de o secunda am fost atat speriat, cat si confuz, dar am realizat imediat ca era Kate, care, la fel ca mine, iesise la o plimbare. Dupa ce i-am povestit ce am patit, ea a avut o singura reactie:
-Omul ala e sigur nebun.
Si totusi, oricat de mult voiam sa o cred, nu puteam sa nu ma gandesc daca ce a patit el se intamplase in seara aia, daca s-a intamplat ceva de care nici macar Kate nu stie, daca eu chiar am facut ceva ingrozitor in seara aceea si acum, din vina mea, viata lui e distrusa...
-Nu mai fi suparat. Eu te cunosc mai bine ca oricine si stiu ca nu ai fi capabil sa faci asa ceva, spuse Kate stiind parca la ce ma gandeam desi incercam sa ascund asta.
-Dar de unde stii sigur ca nu are dreptate? intreb eu cu o usoara indoiala.
-Pentru ca te cunosc de prea mult timp si mult prea bine ca sa ma gandesc macar ca ai putea face asa ceva.
Chiar voiam sa o cred, dar dintr-un oarecare motiv in mintea mea ramasese intiparita acea intamplare, acea intamplare care probabil imi va bantui visele o perioada nu tocmai scurta, si care ma va face sa pun la indoiala personalitatea mea destul de mult. Nu am mai putut sa ma gandesc la nimic altceva pana am ajuns acasa, unde m-am dus direct in camera mea si am stat ore intregi uitandu-ma in gol spre tavan. Am tot incercat sa imi amintesc ceva, orice sa ma ajute sa inteleg ce s-a intamplat cu mine, dar fara niciun rezultat. Nu am reusit sa imi amintesc nici macar cine sunt, niciun detaliu despre viata mea de dinainte de seara aceea, insa gandindu-ma la ce a spus baiatul acela, nici nu mai eram asa sigur daca voiam sa stiu cine sunt..Si totusi, ma gandeam la Kate. Ea spune ca ma cunoaste cel mai bine si nici macar nu ia in considerare posibilitatea ca as fi facut asa ceva. Eram de-a dreptul confuz. Pe cine trebuia sa cred? Totul imi spunea sa o cred pe Kate, insa ceva din mintea mea nu ma lasa sa uit spusele baiatului, ca si cand in subconstientul meu stiam ca nu sunt chiar asa cum crede Kate.Momentele mele de meditatie au fost intrerupte atunci cand a intrat mama in camera:
-Te-ai gandit sa mai dai si pe acasa?
-Scuze, dar chiar nu mi-am dat seama cand a trecut timpul.
-Stai linistit. Voiam doar sa vad daca esti bine.
Nu am avut curajul sa ii spun ce patisem, asa ca am mintit spunandu-i ca sunt bine, doar ca mi-e cam greu sa ma obisnuiesc cu aceasta situatie. Dupa ce a iesit mama din camera, nu am mai reusit sa ma gandesc la nimic. Pur si simplu stateam in pat si ma uitam la tavan. Aceasta activitate mi-a ocupat tot restul zilei, pana cand, intr-un final, am adormit. A fost o noapte groaznica, deoarece nu reuseam sa dorm mai mult de 30 de minute fara sa ma trezesc speriat de acelasi cosmar ce reprezenta singura amintire pe care o aveam.
In ziua urmatoare m-am decis ca a sosit momentul sa nu mai stau si sa imi plang de mila si sa incerc sa aflu ce s-a intamplat cu mine. Am inceput din locul de unde m-am trezit, de la spital. Am incercat sa intreb la receptie, dar nimeni nu parea sa stie nimic, de parca eu nici macar nu fusesem la acel spital. Tocmai cand credeam ca imi pierd timpul acolo, asistenta care avusese grija de mine trece pe acolo si se uita ciudat la mine. Era clar ca ma recunostea, insa cand am intrebat-o cum am ajuns la spital, a spus ca nu stie nimic, insa mi-a spus ca poate afla si mi-a spus sa vin ziua urmatoare. In sfarsit aveam speranta ca imi voi putea raspunde la toate acele intrebari care ma macinau. Ziua aceea a trecut fara sa imi dau seama si a venit momentul sa plec din nou la spital. Asistenta mi-a spus ca despre mine nu stie nimeni mai nimic, dar a aflat ca m-a adus la spital un prieten pe nume Tom Collins. Acum trebuia sa aflu cine e acest Tom Collins si unde il pot gasi pe acest asa-zis prieten al meu.
