Tot drumul spre casa numele acela a rasunat in mintea mea. Nici nu mi-am dat seama cand am ajuns acasa, eram prea ingandurat ca sa imi dau seama cum a trecut timpul. Cand am ajuns acasa, am intrat direct in camera mea si am stat timp de aproximativ o ora doar gandindu-ma la acest Tom, insa am realizat ca nu ma ajuta cu nimic, asa ca am sunat-o pe Kate si am intrebat-o daca iese pe afara. Am incercat sa fac sa para ca nu ma apasa nimic, ca pur si simplu aveam chef sa ies pe afara, dar nu a tinut mult, defapt nu a tinut deloc. Nu a trecut mult pana sa ma intrebe :
-Ce ai patit? Si sa nu imi spui ca nu ai patit nimic.Te cunosc mult prea bine, asa ca nici macar sa nu incerci sa ma minti!
Stiam ca orice incercare ar fi fost in zadar, asa ca am fost sa ii spun totul :
-Ok, vad ca nu am sanse sa te pacalesc. Azi am fost din nou la spital si am incercat sa aflu ce s-a intamplat cu mine, insa tot ce am aflat a fost ca am fost adus la spital de cineva pe nume Tom Collins si ma gandeam cine ar putea fi.
-Dupa nume, nu pare a fi niciunul dintre prietenii tai, dar poate....
-Poate e unul din noii tai prieteni.
-Noii mei prieteni? Ce vrea sa insemne asta?
-De la o vreme, incepusei sa iesi pe afara cu o gasca noua, nu mi-ai spus decat ca totul o sa revina la normal in curand..
Ce am vrut sa spun cu asta? Ce era atat de grav incat nici Kate nu stia? Cu cat incercam mai mult sa descopar ce s-a intamplat in seara aceea, cu atat deveneam mai confuz.Simteam ca o sa innebunesc, eram sigur ca nu o sa mai dureze mult si o sa cedez, dar atunci, Kate, de parca stia ce gandesc, imi spune usor:
-Stai linistit, o sa aflii totul pana la urma.
Deodata, nu ma mai gandeam la asta. Nu stiu de ce, dar eram sigur de ce spusese Kate. Nu stiu cum, dar reusise sa ma linisteasca fara sa para ca incearca, si avea dreptate, nu aveam motive sa stau suparat. Sunt sigur ca, intr-o zi, voi reusi sa imi recapat memoria. Trebuie doar sa nu renunt oricat de greu ar parea.
Nu dupa mult timp, tot plimbandu-ne prin oras, am ajuns in parc. Acolo aproape am incremenit cand am vazut ca pe o banca mai retrasa era un grup de prieteni, grup din care l-am recunoscut aproape instantaneu pe acel baiat cu care ma intalnisem tot aici, in parc, acum cateva zile si care imi tot spunea ca e vina mea...Nu i-a trebuit mult sa ma remarce si el si, fara sa mai stea pe ganduri, s-a ridicat de pe banca si a venit spre mine. Nu am reusit sa ma misc, nici sa spun nimic, doar ramasesem acolo si asteptam.Simteam ca acea asteptare ma distruge incet, iar eu nu puteam decat sa stau si sa privesc neputincios. Voiam sa plec, sa ajung oriunde doar sa nu mai fiu acolo, dar stiam ca nu m-ar ajuta la nimic, stiam ca odata si odata tot o sa vina acest moment. Nu am apucat sa ma gandesc prea mult, ca a si aparut in fata mea. Era diferit, nu mai parea asa furios pe mine ca data trecuta, ba chiar parea destul de calm. Nici nu am apucat sa il vad prea bine, ca linistea aceea este brusc intrerupta de vocea lui :
-Vreau sa imi cer scuze pentru cum am reactionat zilele trecute. Dupa cum cred ca ti-ai dat si tu seama, nu eram in toane bune, insa am realizat mult prea tarziu ca te-am confundat cu Tom.
-Stai, ce? Care Tom?
-Tom Collins. Credeam ca il stii, mai ales ca in ultima vreme erai mai mereu pe afara cu el si gasca lui.
-Eu mi-am pierdut memoria. Nu imi mai amintesc de nimeni si nimic.
-Asta nu stiam.Presupun ca iti e destul de greu acum.
-Da, mi-e destul de greu sa ma obisnuiesc cu toate astea.. Ai spus ca il cunosti pe Tom?
-Da, se poate spune si asa, spuse el ca si cum acest subiect ii displacea destul de mult.
-Tot ce stiu e ca am fost adus la spital de Tom, deci imi poti spune unde dau de el?
-De obicei isi pierde vremea prin cartierul vechi, pe la blocurile abandonate...Apropo, eu sunt Adam. Nu am apucat sa ma prezint.
-Eu sunt Carson si...mersi.
-Cu placere. Eu cam trebuie sa plec, deci presupun ca o sa ne mai intalnim.
Si a plecat fara sa mai apuc sa spun ceva. Parea cu totul alt om decat il stiam, sau mai bine zis decat mi-l imaginam, pentru ca nu stiam cum e defapt. Daca nu il vedeam as fi putut sa jur ca e altcineva. Si totusi, daca nu ramaneam sa vorbesc cu Adam, nu eram cu nimic mai aproape de a afla ce s-a intamplat in seara aceea, dar, dupa ce imi spusese Kate, incepusem sa nu mai fiu asa sigur ca vreau sa aflu. Daca o sa ajung sa regret ca am aflat ? Daca ce s-a intamplat in acea seara, pe acea straduta intunecata, trebuie sa ramana acolo? Daca asta e doar o sansa sa o iau de la capat? Aceste intrebari mi-au invadat mintea, coplesind-o incet. Desi mai aveam destul timp sa incerc sa dau de Tom, am decis ca este deja prea mult pentru acea zi, asa ca am pornit spre casa. Cand am ajuns acasa, mama mi-a spus ca m-a cautat un prieten. Nu am acordat prea mare importanta la inceput. Apoi a mentionat ca il chema Tom. Nu am mai reusit sa reactionez....am spus doar un "ok" banal si am plecat in camera mea. Camera aceea devenise un fel de adapost..era un loc unde puteam sa ma gandesc la orice fara sa ma critice nimeni, fara sa ma intereseze parerea altora, un loc unde nu conta decat ce credeam eu.
