Fluturi sălbatici

- TREI -

În Mongolia, când un câine moare, este îngropat sus pe culmea dealurilor, pentru ca oamenii să nu poată păși pe mormântul lui. Stăpânul câinelui îi șoptește la ureche că, în următoarea viață, el să se întoarcă pe pământ sub formă de om. Apoi îi taie coada, care i se așază sub cap, iar în gură i se pune o bucată de carne sau grăsime, ca să-i hrănească sufletul în timpul călătoriei; înainte de reîncarnare, sufletul câinelui este liber să călătorească în lung și in lat, să alerge pe înaltele platouri golașe.

            Cu ochii pironiți în paginile cărții, Koral citea acest pasaj din Arta de a pilota în ploaie, făcând pași mărunți pe holul liceului înțesat de elevi. Nimeni nu o băga în seamă. Tânăra Koral era adesea anxioasă și se temea să vorbească cu restul lumii, deoarece ar fi putut râde de felul ei de a fi. Când întrase în liceu, aruncase o privire piezișă, încercând să o zărească pe Jeta, singura ei prietenă, pe care și așa o desconsidera, și cum nu o văzu, se hotărî să citească din carte. De fapt, nu era câtuși de puțin interesată – sau poate foarte puțin -, dar dacă misteriosul destinatar al machetei fluturelui era unul dintre liceeni, atunci ar fi avut ocazia să-l surprindă urmărind-o.

            Din când în când, Koral își înălța privirea peste paginile pătate cu sânge, iscodindu-i cu privirea pe toți cei care i se păreau suspicioși. Spre exemplu, acel băiat al cărui nume nu îl cunoștea, dar era aproape convinsă că îl mai văzuse urmărind-o în drum spre casă, însă nu dădu importanță întâmplării la momentul respectiv. Acum lucrurile luaseră o întorsătură surprinzătoare. Koral întoarse o foaie, și-și pironi privirea asupra băiatului. Era destul de scund, durduliu, robust, îmbrăcat cu o vestă portocalie deasupra unui pulover verde. Nu doar că arăta caraghios, ca un clovn, dar i se părea dubios. Mai ales cu acea claie de păr morcoviu în cap. Și buclat pe deasupra. Se apropiase de el, lipindu-se de vestiarele reci. Le simți ca pe niște morminte verticale. Băiatul stătea pe gânduri, privind când la cifrul propriului vestiar, când primprejur, ca și când cineva anume i-ar fi putut spune combinația corectă pe ca el o uitase cu desăvârșire.

            Koral nici măcar nu citea ce scria în carte. Abandonase ideea de când aflase despre înmormântările cățeilor din Mongolia. Îi produsese o gaură în stomac, iar acea gaură devenise o gaură neagră, care o descompunea. Cu un gust amar în străfundul gâtului, Koral se izbi intenționat de băiatul al cărui nume nu îl știa. Așa că îl denumi Alzheimer.

            Alzheimer scoase un strigăt pițigăiat, ca un porc aflat la tăiere, când Koral îi înfipse tocul pantofilor în picior. Strigătul o luă pe nepregătite, fiindcă nu se așteptase să aibă o voce atât de subțire, astfel încât o făcu pe fată să scape cartea din mâini. Căzu pe marmură și câteva foi se desprinseră din cotor. Din fericire, Alzheimer nu îi descoperi macheta, fiindcă tânăra o ascunse în ghiozdanul ei.

            În așteptarea mustrărilor băiatului, lui Koral îi răsuna în minte banala replică extrasă din filmele pentru adolescenți Uită-te pe unde mergi! În schimb, Alzheimer făcu o mutră lungă și-și feri privirea. Lui Koral nu îi veni să creadă. Dacă el era destinatarul, pe semne că avea să o ocărească puțin, nu îi putea scăpa asta din vedere.

            - Îmi pare rău, îngăimă ea, în clipa în care îl văzu pe băiat pe picior de plecare.

            Atunci, Alzheimer se întoarse cu buzele pițigăiate, de parcă toată grăsimea din fălci îi năvălise în buze. Își duse mâna la tâmplă, de parcă tocmai îl lovi ceva, și, cu o privire debusolată, zise:

            - Urăsc brocoli! Urăsc brocoli! Urăsc brocoli!

            Koral făcu un pas îndărăt, iar Alzheimer își opri șuvoiul de cuvinte. Păru și mai derutat ca înainte, mai aruncă o privire înspre cifrul vestiarului său și, simțindu-se jignit, se retrase, piezându-se prin mulțime.

            Koral avea nevoie la baie. I se făcuse greață. Toată fierea din corp parcă i se urcase în gât. Făcu cale întoarsă, răsucindu-se pe călcâie și se îndreptă către baia fetelor. Cu trei metri înainte de a păși înăuntru, lumina albicioasă, difuză a încăperii îi produse o revelație.

            Și nu se gândea la toate rețetele posibile din brocoli. La supa cremă de brocoli, spre exemplu, pe care, de asemenea, o ura. În fapt, fetei îi lunecă gândul într-un mod sinuos către un alt aspect pe care îl neglijă. Era posibil ca Alzheimer (tot nu îi cunoștea numele!) să nu o fi mustrat în mod intenționat sau se abținuse voluntar, pentru a nu-i da motive de a-l lua în calcul.

            În fond, Alzheimer încă era pe lista ei de suspecți.

            Ca și când i-ar fi simțit răsuflarea greoaie și sacadată pe ceafă, Koral își răsuci capul, privind în urmă. O uriașă mare de elevi se perindau prin fața ei. Când, la un moment dat, i se păru că zărise o vestă portocalie, își simți măruntaiele revoltându-i-se în stomac. Așa că se grăbi să intre în baie.

            Poate că într-adevăr îl văzuse pe Alzheimer. Sau poate că nu era el. Își dorea să nu fi fost el. Fiindcă dacă fusese el, atunci, în mod cert, era suspectul principal.