Fluturi sălbatici

- DOI -

PRECIZARE: din capitolul următor va începe acțiunea propriu-zisă...

Spitalul General din Bracknell Hill era destul de mic și de sărăcăcios.

Ajunseră în aproximativ cincisprezece minute. Când fata coborî din mașină, mintea îi era ca un origami. În tot acel răstimp, stătuse nemișcată, iar șuvoiul de sânge se oprise, formându-i-se o crustă subțire, maronie, dar acum rana reîncepuse să-i sângereze. Își acoperi genunchiul cu podul palmei și se abținu să nu plângă de durere.

Femeia coborî și ea într-o învălmășeală, însă Koral fu nevoită să o mai aștepte puțin, căci femeia își uitase cheile în contact.

- Să vină un doctor! strigă femeia cu o voce stridentă și hârcâită, trântind portiera. Strigă după un doctor, fată! o mustră ea, însă așa cum îi era firea, Koral plecă privirea și roși.

***

            De cum a pășit înăuntru, Koral s-a simțit învăluită de mirosul specific de boală și ustensile. Avea impresia că nu mai inspira oxigen în aer, ci frică, descumpănire și neajutorare – un sentiment copleșitor de moarte. Reuși să-și târșâiască piciorul rănit până la recepție, unde două asistente o puseseră într-un cărucior. Femeia care o ajutase rămăsese în urmă, discutând cu doctorul, gesticulând înfocată de parcă era însăși din familia ei. Asistentele o duseseră  într-o încăpere anexă, unde mirosea puternic a spirt. Nu cu mult mai târziu sosise și doctorul Landon, care îi inspectă rana, i-o curăță și i-o bandajă. În tot acest timp își păstră un zâmbet prietenesc pe chip.

- Ești o fântână nesecată de sânge, scumpo! îi zise doctorul într-un fel caraghios pe care Koral nu-l putea înțelege.

Koral își ridică sprâncenele, mai mult confuză, decât dezgustată, strângându-și buzele ca și când dorea să spună ceva, dar nu reușea. Doctorul Landon își șterse sudoarea de pe frunte și spuse puțin încurcat:

- Ceea ce vreau să spun este că ești curajoasă, cu adevărat curajoasă. Ai luptat ca o eroină să nu-ți pierzi cunoștința.

Koral făcu ochii mari, ca și când omul din fața ei îi spunea un mare secret, doar ei. Doctorul Landon se așeză în genunchi, apropriindu-se de Koral. Își puse degetele pe rana bandajată, demonstrându-i că nu mai exista nici măcar un pericol. Koral nu schiță niciun gest. Privi înspre rană ca și când nu-și amintea de ea.

Doctorul își drese glasul, privi înspre cele două asistente care zâmbeau amabile și le făcu un semn particular, prin care le expedie. În cele din urmă mai rămăseseră doar ei. Doctorul deveni serios, chiar sobru. Își atinse nasul și începu să vorbească:

- De regulă, când oamenii văd sânge, leșină. Mulți dintre cei răniți asemenea ție, ajung aici inconștienți sau zbierând. Cu greu îi putem potoli, iar dacă nu le dăm sedativ, nu reușim să ne ocupăm de ei. Doctorul făru o pauză, analizând-o din priviri pe fată, dar nu izbuti să dezlege nici măcar o părticică din misterele care păreau că sălășluiau în ea. Sunt curios, micuță Koral, cum ai reușit?

Pentru o clipă, doctorul crezu că fata n-avea să îi răspundă. Și chiar așa a fost. Poate că nu îl auzise. Trebuie că era în șoc. Koral îl privea împietrită, cu o privire goală, dar fixă. Din când în când clipea, ceea ce era singura evidență a faptului că era vie. Doctorul se gândi să o mai întrebe încă o dată, dar Koral își înclină capul și își ridică piciorul, lovindu-l ușor pe doctor.

Când acesta îi privi piciorul, fu șocat să descopere că bandajul se înroșise.

- N-o să se oprească niciodată, vorbi dintr-o dată Koral cu un glas aproape funest.

- Cum poți spune asta? o întrebă doctorul, ridicându-se impacientat, apucând bandajele și foarfeca.

Koral luă o gură de aer, încercând să-și mascheze durerea și îi răspunse calmă:

- Pentru că este sângele meu.

Doctorul îi tăie bandajul și o stropi cu o soluție care începu să o ardă. Koral strânse din dinți, o durea de parcă își simțea pielea sfârâind.

- Cu asta v-am răspuns și întrebării dumneavoastră, vorbi printre dinți.

- Se pare că va trebui să-ți cos rana, așa că mai fii încă puțin curajoasă, o încurajă el.

Koral încuviință din cap, fără să mai adauge nimic. Se pierdu în mișcările acului, îngrozită de felul în care vârful îi pătrundea în carne și ieșea pe partea cealaltă. Se simțea înțepată, invadată de necunoscut. Nici nu băgă de seamă când totul se termină, fiindcă urechile îi țiuiau puternic și vedea ca prin ceață, de parcă asupra vederii ei se produse o nebulozitate insolită.

- Deschide gura! îi ordonă doctorul, iar ea, ezitantă, făcu întocmai.

Koral simți plinătatea unei caramele pe care o mestecă repede și o înghiți cu putere.

- Mulțumesc, îngăimă ea, vlăguită, frecându-și ochii cu podurile palmelor.

- Totdeauna e bine să ai rezerve de caramele în buzunar, comentă doctorul, ajutând-o pe Koral să se ridice din scaun. O apucă de mână, dar o țintui locului. O să te mai ținem sub supraveghere câteva ore, dar mai întâi trebuie să te speli pe mâini și pe față, te-ai mânjit toată de sânge.

- Dar este seară, trebuie să-mi sun părinții.

- Nu-ți bate capul cu asta. Părinții tăi au fost deja sunați.

Chipul lui Koral se prefăcu într-o notă întrebătoare, dar doctorului Landon îi era greu să-i spună că părinții ei nu îi puteau fi alături pentru că erau ocupați cu serviciul, pentru că nu dădeau doi bani pe ea, pentru că banii erau mult mai importanți decât ea. O bătu compătimitor pe umăr și ieși din încăpere. Afară o așteptau cele două asistente, care o conduseră în salonul ei.

În miez de noapte, Koral apăsă butonul de urgență, prin care le chemă pe asistente. Tânăra își simțea capul cuprins într-o menghină dublă, care îi pătrunse adânc în craniu. Ceru o pastilă de somn și deși una dintre asistente nu se arătase prea fericită de dorința ei, mai insistă până îi oferi una și în cele din urmă adormi, fără să mai simtă nimic.

De dimineață se trezi normal. La început nu părea să-și mai aducă aminte de cele întâmplate, dar când simți că pieptul îi era presat de ceva necunoscut, își văzu cartea, ridicându-se și coborând odată cu ritmul respirației care i se accentuă.

Își scoase mâinile de sub corp și o înclină, citindu-i titlul. Își amintea. Acum își amintea tot ce i se întâmplase în ziua precedentă.

Cu inima bătându-i puternic și cu o ultimă speranță că totul fusese un vis, tânăra Koral deschise cartea. Își închise ochii, încercând să se calmeze, dar cu cât refuza să vadă adevărul, simțea că se sufocă, nădușită de parcă cineva aruncase o găleată plină cu apă peste ea. Se forță să își deschidă ochii, temătoare și îl văzu. Macheta era încă acolo. La fel și scrisul ferm și îngroșat. Citi Vrei să zburăm împreună, minunată Koral? Tot ce trebuie să faci este să întregești fluturele.

Când auzi ușa salonului trântită cu putere, închise cartea cu un clămpănit. Înăuntru se avântă tatăl ei, care își ținea servieta în mână ca pe o ghilotină. Avea gâtul roșu de furie și buzele îi erau crăpate de la cât și le mușcase în drum până la ea.

- Îmbracă-te și mișcă-te acasă! îi ordonă tatăl ei, cu un glas câinos.