Fluturi sălbatici

- Unu -

                                                          FLUTURI SĂLBATICI

                                                            - PRIMUL CAPITOL -

             În Bracknell Hill pătrunse de câteva zile un vânt crâncen. De atunci, tânăra și fragila Koral Black se tot văzuse nevoită să-și prindă părul într-o coadă de cal, care nu doar că avea un aspect banal, dar îi suprima din frumusețea ei naturală. Acum, părul îi arăta precum spicurile de grâu, încâlcite și stâlcite, ca în urma unei furtuni. Nu-i plăcea să-și prindă părul, fiindcă era ca și când făcea ceva siluită, nu se simțea în largul ei, iar anxietatea o făcea și mai vulnerabilă decât era, așa cum o oarecare căprioară este rănită în mijlocul poieniței, iar în jurul ei, prădătorii o urmăresc iscoditor, gata să o sfârtece din nou, cu sălbăticie.

Mergea sacadat, șontâc-șontâc, cu mâna dreaptă ținându-și genunchiul sângerând și cu cealaltă cartea pe care trebuia să o returneze la bibliotecă, dar acum avea cotorul îndoit și coperta pătată cu sânge. Dacă vedea bine, căci lacrimile îi usturau ochii, picăturile de sânge, ca un sos de tomate pe care acum îl ura din toată ființa, încă se scurgeau printre primele pagini ale cărții. Oftă și se uită deznădăjduită către carte. O ținea ca pe o povară între degetele subțiri, care îi tremurau necontrolat, asemenea picioarelor, de parcă erau niște vergele. Și nici măcar nu o deschisese. O împrumutase în urmă cu trei săptămâni, când singura ei prietenă, pe care o considera răsfățată și fățarnică, a luase de mână și o duse la bibliotecă, un loc în care nu mai pășise niciodată și de care Koral se temea: Bibliotecile sunt niște locuri obscure pentru oameni bătrâni. Probabilitatea de a vedea un avion trecând chiar pe deasupra capului tău în timpul unui carnaval este mai uriașă decât aceea de a întâlni o bibliotecară tânără și cumsecade, fără negi păroși.

Dacă privea către vest, înspre orizont, putea vedea impunătoarea Colină, învăluită în smog - o ceață densă, amestecată cu fum și praf industrial -, și cum se lăsase seara, devenise din ce în ce mai temătoare, știind povestea acelei Coline. Bunica ei ținuse morțiș să-i împrospăteze memoria de două ori pe săptămână, în fiecare seară, vorbindu-i despre beneficiile de a fi o fată cuminte și ascultătoare și despre faptul că dacă ești neascultătoare și obraznică, o să mori îngropată de vie în colină, alături de prietenii tăi. Desigur, în acele timpuri, cuvintele bunicii avură efectul scontat. Poate și de aceea, acum, Koral era singură și neajutorată și depindea de familia ei. Dacă pe-acum bolnava ei bunică nu i-ar fi indus toate acele frici, Koral ar fi fost capabilă să se descurce de una singură, să fie pe cont propriu. În starea în care se afla acum, nu părea că ar putea supraviețui prea mult.

Tânăra privi în urmă și rămase siderată, zărind o dâră neclară de sânge, șerpuitoare. Se întrebă dacă tot acel sânge se scursese din ea. Părea prea mult sânge vărsat dintr-o rană aparent inofensivă. Oftă din toți rărunchii, oprindu-se pentru o clipă, îndoindu-și genunchiul. Strânse cu putere din dinți și își șterse palma însângerată de pantalonii murdari. Scaieții se prinseseră de material și o înțepau ca niște arici minusculi. Vederea sângelui nu îi producea greață, dar pierderea lui începea să-i provoace amețeli.

Se dădu îndărăt și se așeză pe o movilă de pământ. O mică pădurice tăcută se întindea în spatele ei. Poate că nu trebuia să zăbovească prea mult, căci nu avea habar ce soi de animale o pândeau din penumbră. Își întinse picioarele, și începu să șteargă cartea de iarbă, dar sângele părea impregnat pe copertă și foi de parcă fusese acolo dintotdeauna.

Koral se recunoscu în cele din urmă învinsă. Își înăbuși lacrimile și mai privi încă o dată primprejur, dar nu se zărea țipenie de om sau vreo mașină care să o ducă la spital. Era singura, de parcă era doar ea într-o lume uriașă și infinită. Se părea că singura alinare îi rămăsese cartea. O ridică în fața ochilor, zgâindu-se la felul deplorabil în care arăta. Nici nu se mai obosea să-și imagineze cum mai avea ea să returneze cartea. Se mustră pentru că acceptase să meargă la bibliotecă. Știuse că nu avea să iasă nimic bun și singurul motiv pentru care acum avea o carte însângerată în mână i se datora tot bunicii ei, care o secătuise de personalitate și o făcuse o ahtiată de persoane-liant. Iar prietena ei, Jeta, era una dintre acele persoane care reușeau să o ridice deasupra valului în care se zbătea zadarnic. Pur și simplu apucase o carte în mod întâmplător de pe raft, doar pentru a face întocmai ca prietena ei și să nu-și atragă mustrările ei verbale.

Dacă tot arăta jalnic, vrednică de compătimit, Koral lăsă cartea lângă ea și-și desfăcu părul, conștientă că îl mânjea cu sânge. Își scutură capul, bucurându-se de prețioasele clipe în care părul îi acoperea fața. Inspiră adânc aerul rece de seară și-și puse agrafa de păr în buzunarul pantalonilor. Din fericire, cămașa neagră părea intactă și în mare măsură curată. Își șterse ochii cu podul palmei și reîncepu să-și inspecteze cartea. Nu știa absolut nimic despre ea, încă se mai mira cum de își amintise să o ia de undeva de sub birou.

Și Koral strâmbă din nas, văzând pe copertă capul unui câine galben, care îi zâmbea într-un mod pe care îl considera straniu. Probabil că fusese o iluzie, dar ar fi putut jura că rana de la genunchi făcuse treaba în locul ei și îi citise enervată titlul. Arta de a pilota pe ploaie, de Garth Stein. Cumva, titlul reuși să o intrige. Ridică dintr-o sprânceană, curioasă și începu să citească rezumatul de pe coperta a patra. Se așteptase să fie o carte despre câini și bolile lor, dar se înșelă. În fapt, cartea îi promitea o poveste emoționantă și în același timp amuzantă despre familie, dragoste, loialitate și speranță, toate acestea percepute prin ochii unui câine.

După foarte mult timp, Koral zâmbi, un zâmbet strâmb și îndurerat. I se părea absurdă ideea cărții, dar dacă sorții o aduseseră până aici numai ca ea să descopere ce minunăție avea în mâini, atunci avea să mai reziste cinci minute pentru a citi câteva pagini. Întoarse din nou cartea și cu o emoție de nedeslușit, nefirească ei, deschise pagina. În ochii ei dispăruseră picăturile de sânge, dar altceva izbuti să îi atragă atenția. Ceva căzu în poala ei, ca și când o frunză se desprinse din copac și o urmări cum se așternuse pe pământ.

Era o bucată de hârtie. Se uită la ea confuză și abia apoi se decise să o ridice. Avea să afle că nu era doar o bucată de hârtie, căci era o bucată dintr-o machetă. Era colorată, în galbet și violet și Koral o găsi fascinantă. O întoarse pe toate părțile și nu-și dădu seama că-și reprimase respirația până nu băgase de seamă că era o părticică din aripa unui fluture. Și atunci Koral, uimită și buimăcire descoperi că între primele două pagini era atașată o altă pagină, de caiet de matematică.

Începu să tremure din nou, panicată, dar își spori concentrarea vizuală și citi cele câteva cuvinte scrise la calculator: Vrei să zburăm împreună, minunată Koral? Tot ce trebuie să faci este să întregești fluturele.

- Ce-ai pățit, fătucă?

Koral își înălță privirea, tresărind. Avea ochii bulbucați de spaimă și nici măcar nu auzise clanxonurile insistente ale unei femei cochete.

- Ești rănită, remarcă ea. Urcă, îi spuse cu prudență și Koral se forță să se urce pe bancheta din spate.

Tot timpul până ajunseră la spital rămase cufundată în tăcere și în propriile-i gânduri. Nu-și putea conteni lista numelor posibililor farsori care își bătuseră joc de ea.

Și totuși, cine era misteriosul destinatar?