"Marian, pleacă!"
Daca ar fi putut imi dadea un picior undeva.
Era vineri, mai era o zi si implinea 14 ani. Ca un baiat dragut ce sunt, i-am luat un trandafir, pe care urma sa i-l dau cand ne intalnim. Omisem partea in care ea merge mai repede acasa, si nu o pot vedea la scoala. De pe o scara de la 1 la 10 a lucrurilor tampite, lucrul care l-am facut e pe la 8-9. Am vrut sa merg acasa la ea sa ii dau trandafirul. Ajutat de o colega de-a ei, reusesc sa o fac sa iasa afara din gradina, ea nebanuind nimic despre ce avea sa se intample.
Cand m-a vazut oarecum a rosit, a zambit, i-a picat fata si s-a enervat. Toate de-odata. Defapt s-a enervat mai tare fiindca mama ei era de cealalta parte a zidului, si asta o punea pe ea intr-o situatie nasoala.
"Marian, ai innebunit? "
"Nu, ti-am adus un trandafir."
"Marian, pleacă!"
Avu o mare putere de convingere, iar fulgerele din ochi si rosul din obraji m-au facut sa-mi zic " E frumoasă.Şi e a mea." In final, trandafirul a ajuns la prietena ei, apoi a ajuns la ea. Eu i-am zis "Trandafirul buclucas."
Si da, chiar are parinti imposibili.
