Supradoză de moarte

Capitolul 5

Nu mai dormisem de două nopți și era clar că îmi pierdeam mințile.

Stăteam în pat, în întunericul scindat de lumina felinarelor de pe stradă, neputând să adorm. De fiecare dată când îndrăzneam să îmi închid ochii, îl vedeam pe Travis, mort, așezat pe iarbă, cu degetele din mijloc retezate.

Totul începuse să mi se pară ireal. Eram tot timpul într-o stare de semiconștiență, de parcă nu aș fi fost cu adevărat eu și simțeam o nevoie impetuoasă de a ieși din delirul ăsta care mă dezumaniza.

M-am ridicat din pat si m-am dus la baie. Mi-am contemplat chipul în oglindă. Arătam ca un curcan cu leucemie. Cearcănele mi se întindeau sub ochi ca niște semiluni negre, iar globii oculari îmi erau acoperiți de firișoare roșii. Mi se părea că în nopțile fără somn timpul se dilata, că ore întregi se scurgeau între două clipe, că întunericul din jur înghițea tot, și spațiu și timp. Nu puteam să mă gândesc decât la Travis. Fiecare gând despre ei care îmi trecea prin minte era ca o rotiță, care, împreună cu alte milioane de rotițe formau mecanismul disperării mele.

Am deschis dulăpiorul din spatele oglinzii dreptunghiulare. Înteriorul era plin de flacoane colorate cu etichete și alte peoduse de igienă. Am citit confuz eticheta unora dintre ele, vrând să iau un somnifer, dar am renunțat imediat la idee.

M-am întors în dormitor și am încercat să îmi fac referatul despre Războiul Rece, dar nu ma puteam concentra. Mâinile îmi amorțeau când încercam să scriu. Pur și simplu nu mă puteam concentra la nimic, iar asta se reflecta în rezultatele mele școlare. Mintea îmi era înțesată necontenit de tot soiul de idei nebune. Ma gândeam să lipesc pe stâlpi fluturași cu poza lui Travis. Am trecut imediat la concluzia că era un plan absurd. Nimeni nu vedea poza cuiva pe un stâlp și se gândea „l-am vazut pe tipul ăsta în supermarket acum două zile". Pentru că, în primul rand, nimeni nu stătea să se uita la ce era lipit pe stâlpi și în al doilea rând, criminalii nu își săvârșiseră ororile în văzul lumii și nici nu s-ar fi predat pentru că am lipit eu un afiș pe un stâlp.

Pe lângă asta, mi se pare extrem de ciudat să îmi las numărul de telefon la îndemâna oricui. Nu am mai dat numarul meu aproape nimănui până acum, doar lui Elliot, lui Lucas și profesoarei de engleză, pentru urgențe. În rest, nu am intrat niciodată în vorba cu o fata și nici nu am prea mulți prieteni. Poate pentru că de fiecare dată când intru într-o camera plină de oameni am impresia că toata lumea crede despre mine că sunt un idiot și ajung la concluzia că nimeni nu mă suportă, deci nu are rost să interacționez.

M-am întins în pat și mi-am aprins o țigară. Deasupra patului erau atârnate niște coarne de cerb, pe care tatal meu mi le făcuse cadou pe vremea cand era pasionat de vânătoare. Era singurul obiect din camera care ieșea în evidență. Restul era mofluz și plictisitor, colorat în tonuri cenușii și spalacite, ca într-un cămin studențesc. Camera mea era o harababură ordonată , plină de haine și de hârtii, caiete, broșuri de la facultăți, viniluri și postere. Cumva, fiecare obiect își avea locului în toata dezordinea asta. Era un loc ideal în care să-ți irosești viața, în care să stai singur, cu cugetările și frustrările tale de rahat.

Pisoiul meu, Dante, o persană neagră și dolofană, s-a încolăcit în poala mea, arătând ca un ghem de întuneric, vag modelat în forma unei pisici. Eu eram o epava vag modelată în forma unui idiot. Mă holbam la televizor, cu toate că nu era aprins. Pur și simplu nu mă simțeam în stare să apăs pe buton. Și nici nu voiam să îl deranjez pe Dante.

Ceasul de pe noptiera indica ora 1 noaptea. De fiecare dată când închideam ochii, imaginea cu cadavrul fratelui meu devenea tot mai clară și mai lucidă. Eram, in adevăratul sens al expresiei, un exilat al realității.