Supradoză de moarte

Capitolul 6

           Dincolo de rama metalică a ochelarilor, ochii lui Lucas se măriră, arătând ca două ouă prăjite în tigaie.

            — Erau două degete de om pe biroul directorului? m-a întrebat, pufăind din țigara care îi atârna leneș în colțul gurii.

           Lucas fuma mult. Eu fumam mult. Tot liceul fuma mult. Era o pauză sufocantă și obișnuită, care se scurgea printre rotocoale de fum de țigară, bârfe și chicoteli. Era o zi normală. Era o zi la fel de normală ca cea în care fusese ucisă Eva. Din câte mi-am dat seama, toate crimele au loc în zile obișnuite. Pur și simplu, nimic în jurul nostru nu e suficient de concret cât să prevestească o crimă, la fel cum bolile mortale și toate calamitățile te lovesc fără niciun fel de preaviz.

           Mi-am ridicat privirea înspre Lucas și am dat din cap aprobator. Era cald să înnebunești și stăteam așezati în tribune, pe terenul de baseball, pentru că era singurul loc în care mai aveam partea din când în când de o boare de vânt în zilele toropitoare. Terenul era plin, iar în tribune se fuma ca într-un bordel din anii '80, amplificând atmosfera arzătoare a dimineții.

           Elliot stătea lângă mine. El nu fuma. Nu fumase niciodată. Lucas pufăia lângă el ca o locomotivă siberiană.

           — Crezi că Emma Nolan are vreo legătură cu moarte Evei? l-am intrebat pe Elliot, în modul meu atipic de a începe o conversație.

          — Cred că ai facut insolație. Emma a fost plecată într-o excursie de două săptămâni în Argentina.

           L-am privit cu un aer confuz.

           — Ar fi trebuit să merg și eu, dar nu aveam chef să văd fața doamnei Garcia două săptămâni. Aș fi înnebunit. Ai observat că rujul ăla roșu îi scoate mustața în evidență?

           Am oftat, sprijinindu-mi capul în palme. Mi se părea că deliram necontenit. Nu exista nicio pistă. Criminalul era un fir de iarbă rătăcit printre ale șapte miliarde de fire de iarbă. Simțeam că era datoria mea morală să mă ocup de dispariția fratelui meu și de moarte Evei și nu îmi permiteam nicidecum luxul unui regret.

          — Ce dracu' mai conteaza... am rostit involuntar printre buze.

          — Pentru tine ar trebui să conteze totul, Jason, a intervenit Elliot, pe un ton languros.

            — Nimic. Nu avem nimic. Doar două degete și un cadavru, și nimic despre un posibil criminal.

            Elliot m-a privit cu reproș, încruntandu-se ușor Probabil încerca să mă intimideze sau să mă facă să mă simt prost, dar nu îi reușea. Figura lui trăda o candoare care făcea pe oricine să aibă încredere în el instantaneu.

           — Jason, cel care a lăsat degetele pe biroul directorului a șters imaginile de pe camerele de supraveghere. Nu exista nicio imagine după ora 1 noaptea. Camera s-a oprit. Cineva a oprit-o. Și a rămas așa până a doua zi.

            Am început să mă joc nervos cu degetele, simțind cum inima îmi bătea cu putere în piept. Să fiu al naibii. Criminalul era un elev. Ar fi putut fi oricine. Putea fi în spatele nostru. Poate că în momentul ăla respiram fumul furnizat de țigările lui. Simțeam un amestec subliminal de groază și ușurare. Nu mai fusesem niciodată atât de aproape de el. De la șapte miliarde ajunsesem la șapte sute. Și totuși, încă era liber. Bântuia prin liceu.

            Și ziua asta urma să fie cea în care am simțit cel mai tare prezența criminalului.

           — Asta înseamnă că e cineva care are acces la camera serverelor, a murumurat Lucas, luându-si țigara din colțul gurii.