summer depression ||taekook||

four.

Ochii lui Jungkook străluceau. Poata că nu la fel de mult ca în timp ce își primea dulceața și sexul mult dorit, dar totuși era fericit. Iar Taehyung se simțea ca un adevărat nătărău pentru că nu-și putea da seama dacă el era cauza euforiei lui Jungkook sau lucrurile pe care tocmai le fumoase.

Era derutant, dar mai ales pentru mintea sa derutată de figura pe care Jungkook o afișa. Băiatul era mai frumos ca niciodată. Ochii lui erau mai strălucitori decât stetele de pe cer și ochii unei căprioare care plângea, dar era un mare păcat ca o ființă atât de delicată și firavă să plângă, era păcat ca stele din ochii lui Jungkook să se stingă, doar pentru că societatea era bolnavă. Poate că și el era bolnav, iar în starea în care era orice posibil. Poate era atât de bolnav încât vedea un băiat mai drăguț decât soția sa, chiar dacă soția lui era doar o curvă ce stătea pe lângă el pentru averea pe care ar fi primit-o numai pentru că s-a căsătorit cu el. Shit. Dacă fetele și femeile drăguțe au primit drepturi, de ce nu avea și el dreptul de a iubi un băiat drăguț.

Nu cerea nici mai mult, nici mai puțin. He wanted to be a freak like Jungkook. He wanted to screw his anonymity, his normality, his life. He wanted Jungkook, the kind, beautiful boy.

Dar nu-l putea avea. Cu cât se apropria mai mult de el, cu atât se îndepărta mai mult de el. Era în ipostaza în care voia ceva ce nu putea avea niciodată. Ar fi putut să lupte, dar era un laș. Un laș rănit în propriul său joc. Îi era frică să nu piardă din nou totul: fericire, iubire, sanity. He was mad. He was mad for love, for attention,  for affection, for his forbidden touch. He wanted more.

Taehyung și-a închis ochii și lăsat capul să-i cadă în poala lui Jungkook. A simțit cum băiatul s-a relaxat sub atingerea acestuia, un zâmbet tâmp apărând pe buzele sale. Poate că și el era la fel de tâmpit precum zâmbetul său. În acel moment, Taehyung nu mai era în stare să obiecteze când cineva l-ar fi jignit, deoarece știa că tot ce spunea e adevărat. Niciun om normal la cap nu și-ar fi lăsat soția și ar fi fugit cu un băiat cu opt ani mai mic decât el în California pentru a face sex și pentru a ajunge în ultimul stadiu al euforiei chimice.

Totul l-a costat enorm de mult, dar nu se putea plânge când Jungkook era cel de lângă el. Cu el parcă totul era mai dulce, dar nu la dulceața pe care Jungkook o voia și o primea în nenumărate rânduri, deoarece Taehyung nu era un atât de mare idiot încât să se opună.

Jungkook și-a trecut ușor mâna prin firele blonde de păr ale lui Taehyung, încurcându-și degetele lungi printre buclele răzlețe. Era extrem de domestic. Atât de domestic, încât pe Jungkook îl durea. Voia să țipe, deoarece nu știa cât totul va avea să țină.

Totul era doar o chestiune de timp. Fericirea sa era doar o chestiune de timp. Timpul trecea și nu se oprea. Îl spulbera pe Jungkook din agonie în extaz și din extaz în agonie.

Nimic nu mergea cum trebuie. Nimic nu era cum trebuie. Oamenii erau bătuți în cap, chiar dacă Jungkook nu văzuse pe cineva cum le bătea cuie în cap. Societatea era bolnavă, iar Jungkook nu știa ce boală era. Iubirea devenise bani, iar Jungkook își voia înapoi romanele franțuzești despre pasiune și pură iubire, fără bani, fără societatea care te arata cu degetulul, fără nimic rău.

Doar cu o poveste de iubire dintre un prinț care își găsește prințesa și își trăiesc viața împreună.

Jungkook voia să-și trăiască viața, dar probabil ar fi fost arestat, închis și posibil omorât, deoarece statul chiar se pricepea să învinuiască cu lucruri de care persoanele inocente habar nu aveau că le făcuseră, atunci când chiar voia să scape de ea.

Ohhh, și subiectul ar fi adus o mulțime de bani editurilor. El era doar un interzis, o greșală  pe care toată lumea o ura, dar care era în centrul de interes al celorlalți.

"Ți-a mai spus cineva că ești astral de frumos, Jungkook?" Brunetul și-a a privit în ochii lui Taehyung. O roșeață i-a pătat obrajii, înainte ca acesta să izbucnească în râs.

Totuși Taehyung se abținea să nu izbucnească și el în râs, deoarece nu știa când vor mai exista ocazii în care el să fie atât de drogat încât să aibă atât de mult curaj ca în momentul de față.

"Ți-a mai spus cineva că ești cea mai deșteaptă persoană din toată lumea și faptul că știi atât de multe e irosit pe fereastră, deoarece te apreciezi pentru atât de puține lucruri. Meriți mai mult, Jeon Jungkook. Creierul tău ar putea face milioane cu care m-ar putea scoate la un restaurant fițos și scump încât să nu fim în stare să înțelegem cuvintele pompoase folosite în meniu și să comandăm ceva cu gust oribil, iar apoi să fugim și să mâncăm niște bugeri într-un restaurant de pe marginea autostrăzii." Taehyung a chicotit ușor când s-a văzut în propria sa la brațul lui Jungkook.

"Ai avea atât de mulți bani încât ai putea să cumperi o insulă și să ne petrecem tot restul vieții pe ea. Am putea să facem tot ce vrem fără ca nimeni să nu se opună."

Jungkook s-a oprit din râs când a simțit cum o lacrimă i-a pătat ușor obrazul roșiatic.

Era frumos. Era frumos de iluzional.

"Iar tu ai cânta într-un bar ieftin și te-aș pune să-mi cauți în fiecare seară în privat."

Taehyung a zâmbit ușor când a auzit continuarea poveștii lor a lui Jungkook.

"Și care ar fi versul pe care ai vrea să ți-l când în continuu?"

"Heaven is a place on earth with you."

Taehyung a rămas împietrit. Acele opt cuvinte însemnau mult mai mult decât păreau, dar creierul său împânzit de chimicale nu putea lua nimic în serios. "Do you even believe in heaven?"

"No, i don't, but i believe in you." Jungkook s-a oprit, iar apoi a grăit cu o voce mai ușoară decât niciodată. "I believe in us."

Us. We. Our.

They were something.