Fluturi- Irina Binder (vol. 1)

Partea 1

    Omenirea așteapta cu bucurie Crăciunul, dar eu așteptam doar să treacă. Timpul era singura mea speranță către uitare, acceptare și vindecarea rănilor. Eram deprimată, descurajată, pierdută.  Deși eram o femeie foarte tânără, aveam un suflet îmbătrânit, niciun chef de viață și nicio perspectivă. Mă zbăteam între sentimente contrare, mă învinovățeam și mă autocompătimeam. Îmi plângeam de milă și îmi uram neputința de a schimba ceva. Abia în seara de Ajun am realizat că era pentru prima dată în viața mea când nu aveam un brad împodobit. În casa mea și în sufletul meu nu era nicio sărbătoare. Trecuseră deja câteva zile de când stăteam  numai în pat, ca o bolnavă. Pritenele mele, Simona și Timeea, nu m-au părăsit nicio clipă, îndurând cu greu să mă vadă plângând ore în șir și, adeseori, plângând alături de mine.

    Am auzit soneria și, pentru că nu reacționam, Simona s-a dus să vadă cine mă căuta  la ora aceea târzie. Probabil că sunt colindători, mi-am spus în gând. După câteva clipe, Simona s-a întors în dormitor, cu un zâmbet larg pe față, urmată de cineva care ținea în față un brad gata împodobit. Persoana din spatele bradului s-a strecurat în dormitor și a așezat bradul în colțul liber al încăperii.

      Era Robert.

- Ho, ho, ho! a spus el, venind către mine.

- Nu cumva: „Ha, ha, ha?"

  M-a îmbrățișat strâns și m-a pupat pe frunte, apoi și-a aruncat fularul pe marginea patului.

- Ce cauți aici, nebunule? l-am întrebat, urmărindu-l cum caută o priză pentru instalația din brad.

-Îmi place să fac sărbătorile în Brașov, mi-a răspuns, concentrat asupra câtorva podoabe care se împrăștiaseră pe jos.

   Robert a aranjat bradul, a pornit instalația și a stins lumina. Apoi s-a încălțat, și-a dat jos haina și s-a așezat pe pat, lângă mine.

-Haideți, fetelor! O tenelovelă, ceva?

-Să te uiți tu la telenovele, bă! a strigat Timeea, din hol.

   Nu îl puteam privi pe Robert, pentru că îmi amintea de toată viața mea tristă și de pierderi. Până și el  era una dintre pierderi - o pierdere dureroasă, pentru care încă mă mai învinovățeam.

-Ce ai mai scris în jurnal? m-a întrebat el, luând caietul gros ce zăcea pe marginea noptierei. „Regretele sunt cele mai urâte sentimente." Așa este, Irina...

   Mă uitam la televizor - fără să văd ceva, desigur. Gândurile mele rătăceau aiurea. Simona și Timeea  au decis că erau obosite și că vor dormi în sufragerie, așa că ne-au spus pe fugă un „Noapte bună!" și ne-au lăsat singuri.

-Cum te simți? m-a întrebat Robert, așezându-și perna.

-Nu știu. Cred că nu mai simt nimic. Am sufeltul anesteziat.

-Vrei să vorbim? Vrei să facem ceva anume?

-Nu. Nu vreau decât să am liniște.

-Sunt așa de obosit! Te superi dacă adorm?

-Dezbracă-te.

-Ai gânduri nebunești c-un biet oștean, maiestate?

-Băi, tu deja visezi? Mă gândeam să dormi comod, atâta tot...

Robert a adormit imediat, iar odată cu somnul lui aveam senzația că începeam și eu să mă liniștesc, pentru că lângă el mă simțeam în siguranță. Am închis televizorul, m-am așezat comod pe pernă și am privit bradul frumos împodobit, cu globuri argintii și mov și cu jocuri de lumini. Ce nebun poate fi Robert!  îmi spuneam în gând. Să vină el tocmai din București, cu un brad împodobit! Cum l-o fi  îndesat în mașină? Sau l-o fi împodobit pe casa scării? Nu-i normal la cap...