Fluturi- Irina Binder (vol. 1)

Partea 3

-Eu sunt sigură că l-a trimis Matei! a spus Simona, întrerupandu-mi brusc gândurile.

-E posibil. Doar așa face mereu. Ceea ce nu poate să facă personal lasă în seama celui mai bun prieten.

-Păi, dacă tu îl respingi! Astfel, poate venea el...

-Venea, pe naiba!

-Cât poți să îl iubești...

-Pe cine?

-Cum adică?

-Hai, că mi-e somn. Noapte bună!

 Și am plecat în cameră, lăsând-o pe Simona singură.

Robert dormea adânc, iar eu făceam eforturi să nu-l trezesc, implorând niște îmbrățișări și niște consolări. Pentru că aveam  mare nevoie de protecție, de alinări, de iubire. De câteva zile nu mai eram femeia puternică pe care lumea o considera o forță, nu mai eram cea care avea energie și putere să-i ridice pe toți, sa-i incurajeze cu argumentele ei pozitive și motivante, nu mai eram cea în brațele căreia se refugiau toți, știind că găseau protecție și alinare, pentru că femeia puternică fusese înlocuită de o fetiță - mică, neputincioasă, descurajată și vulnerabilă.

    Doamne, cum o să treacă perioada asta? mă întrebam în gând. Am privit jurnalul abandonat pe noptieră și parcă mi-am privit întreaga viață. Pentru că acolo chiar se afla întreaga mea viață, zi cu zi, gând cu gând, emoție cu emoție-povestea mea pagină cu pagină. De fapt, viața mea era un cumul de povești, care mai de care mai halucinante, mai frumoase sau mai triste. Și cum nu pot exista povești fără personaje, a trebuit să întâlnesc fel și fel de oameni. Oameni care, prin modul în care au intrat în sufletul meu, au contribuit mai mult sau mai puțin la formarea mea ca om.

     Când eram mică, tata mi-a spus că sufletul meu este un castel; că, indiferent de luptele care se dau înafara lui, eu trebuie să păstrez interiorul frumos și curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri inutile și să nu primesc pe oricine înăuntru. Mi-am și notat această indee intr-unul dintre primele mele jurnale, dar, odată cu trecerea timpului, i-am uitat sfatul. Așa că am primit în sufletul meu pe oricine a dorit să intre, fiind poate mult prea ospitalieră. Dezamăgirile, însă, m-au schimbat, făcându-mă să mă tem de aceia care ar da buzna, aducând cu ei răutăți, interese proprii și niciun sentiment frumos. Asta, pentru că au fost oameni care au năvălit în sufletul meu aducând cu ei minciuni și „Te iubesc"-uri pline de ipocrizie. Alții au intrat aducând după ei noroi și obligându-mă să fac mult timp curat în urma lor. Iar atunci când au plecat, au luat tot ce au putut, tot ce am avut mai bun și mai frumos, lăsându-mă săracă și singură.

 Au fost și oameni cu care am comunicat într-un fel ridicol, ținându-i afară, în fața ușii sufletului meu, pentru că mi-a fost teamă să le permit să intre. Și, de multe ori, am greșit. Pe alții i-am rugat să intre, atunci când m-am simțit prea singură. Și astfel, castelul meu a fost vizitat de fel și fel de oameni. Oameni buni, oameni răi, oameni sinceri și oameni falși. Oameni care au contat și simpli trecători, care nu au lăsat nicio urmă și nicio amintire. Unii au rămas în castel, alții au plecat, unii au fugit, iar câțiva  au promis că se vor întoarce. Unii dintre cei care au plecat au lăsat mărturii ale trecerii lor prin castelul meu: dor, regrete, dezamăgire, întrebări fără răspuns, lacrimi și dureri. Foarte puțini au lăsat ceva frumos și bun: amintiri frumoase, lecții prețioase și iubire. Asta, pentru că au fost prea puțini cei care m-au iubit cu adevărat.