Moştenirea: Mâna dreaptă a Lui Dumnezeu (I)

IV. Începutul

În ciuda tensiunii ce se așternuse în încăpere și a sentimentelor contradictorii față de tatăl meu, pe care le simțeam vibrându-mi în suflet, nu m-am putut abține să nu îi sar în brațe. Cu ultima mea frântură de putere, am reușit să țin piept lacrimilor și să dau dovadă de curaj în fața persoanei pe care o iubeam cel mai mult pe lume. M-a cuprins în brațele sale puternice, sărutându-mi creștetul capului. Am stat așa câteva clipe, însă pentru mine a părut o eternitate. Era unul din momentele în care voiam să opresc timpul; să spun STOP cursului vieții ca să mă pot bucura de acest tablou, nu foarte des întâlnit în copilăria mea.

Ne-am desprins unul de celălalt, iar în acea fracțiune de secundă îmi părea că o bucată din mine se detașează de trup și se îndepărtează, lăsându-mă incompletă. Dar a rămas lângă mine, privindu-mă cu ochii săi angelici, brăzdați de riduri și oboseală. Pe chip i se citea îngrijorarea însoțită de o urmă de ușurare, ca și când ne-am fi redescoperit unul pe altul după secole. 

Momente infinite de liniște au urmat. Eram mult prea copleșită de emoții ca să pot începe un dialog într-o asemenea situație. "Bună, tată! O creatură diabolică era să îmi spintece măruntaiele, însă din neant prietenul tău spadasin și-a făcut apariția și m-a salvat. Am leșinat, am fost inconștientă o noapte întreagă și puteam să fac pneumonie din cauza ploii. Mi-am făcut un duș și am mâncat o omletă. Tu cum o mai duci?" Aveam prea multe gânduri stupide în minte, însă mă ajutau să mă relaxez, pentru că știam ce are să urmeze. Eram pe cale să aflu lucruri ce mai bine rămân un mister; lucruri pe care nu știu dacă le voi putea înțelege sau crede măcar. În acest caz nu știu dacă e mai bine să accept adevărul sau să continui să trăiesc în minciună...

Era clar de pe fețele noastre că niciunul dintre noi nu era pregătit să vorbească. Niciunul nu știa cum să comunice cu celălalt și asta doar din cauza lipsei paterne din viața mea. Acum se resimțea la cotele cele mai înalte, devenind o piedică înterminabilă în așa-zisa relație tată-fiică (asta dacă ar fi existat măcar). Tata știa asta. O simțea și el, chiar dacă nu a exprimat-o vreodată prin cuvinte. Liniștea apăsătoare a fost spulberată de către dragul Mihail:

-Deci, cine vrea cafea?

Nu am fost niciodată mare iubitoare de cafea, dar acum eram mai mult decât bucuroasă să accept o astfel de ofertă, fiind singurul lucru ce ne putea scoate din acea conjunctură de-a dreptul stânjenitoare. Mihail s-a îndreptat către bucătărie, lăsându-mă singură cu tata. Probabil în mintea lui părea un prilej numai bun de a începe să comunicăm, însă eu nu eram sigură de reușita planului său.

-Rin...cum te simți? oftează tata.

În mintea mea mă gândeam: "Tocmai ce era să mor și ăsta ți se pare cel mai potrivit lucru pe care să-l întrebi?". Însă știu că nici pentru el nu era ușor să mă confrunte direct, așa că la momentul actual părea cea mai pertinentă întrebare. Până la urmă era tatăl care se îngrijora de starea fetei lui. Nimic ieșit din comun. Deci am decis să mă calmez și să nu îi răspund cu aciditate:

-Sunt bine...e tot ce am putut să murmur printre buzele întredeschise. Eram jalnică. Știam că urmează o lungă sesiune de întrebări și răspunsuri pe care nu eram sigură că vreau să le aflu și nu îmi puteam lăsa corpul să cedeze epuizării atât fizice, dar mai ales mentale.

-Ce ți-a spus Mihail?

-Nu foarte multe. A spus că tu o să îmi dai toate răspunsurile, însă acum mintea mea e goală. Nu știam că ai un prieten foarte bun. De cât timp vă cunoașteți? Și de ce nu mi-ai povestit niciodată despre el? 

-Da..., zice cu un surâs vag pe buze. Îl știu de când ne-am născut. Am copilărit împreună, însă de când ai apărut tu nu ne-am mai întâlnit, de asta nu știi de existența lui. Este ca un frate pentru mine și m-a ajutat de fiecare dată când situația părea imposibil de rezolvat...