Moştenirea: Mâna dreaptă a Lui Dumnezeu (I)

III. Frânturi de adevăr

Nu credeam vreodată că o să mă pot bucura atât de mult de mirosul unei simple omlete. Cine a spus că mâncarea e sfântă avea mare dreptate. După ce starea de șoc prin care trecusem s-a mai domolit, m-a cuprins foamea; și nu orice foame, aveam o pofta demonică de...orice. În timp ce mă îndreptam sprea baia din apartament, Mihail pregătea deja micul dejun. Abia când am ajuns în fața oglinzii mi-am dat cu adevărat seama cât de afectată eram. Efortul fizic, spaima, ploaia, "somnul" din care abia mă trezisem, toate și-au spus cuvântul. Fața mea era încercănată și palidă ca un cearșaf de hotel proaspăt spălat, ochii roșii, iar buzele roase de frig și teamă. Am dat drumul la duș, iar în timp ce apa îmi cădea pe piele ca să spele urmele serii anterioare, am remarcat vânătăi și zgârieturi pe brațe și picioare. Pielea mea cândva măslinie, acum avea culori vineții de la căzăturile puternice pe asfaltul dur.

Cu părul umed și porii dilatați m-am întors în garsoniera unde masa era deja gata. Salvatorul meu mă aștepta să mâncăm împreună. Încercam să mă calmez cu întrebările ce îmi străfulgerau mintea, deoarece știam că o să înceapă el să mă scoată din anonimat. 

-Pofta bună! a spus cu căldură și i-am zâmbit înapoi. Un moment de liniște se așternuse peste noi, semn că nici el nu știa cum să deschidă o asemenea conversație. Până la urmă, cum să îi explici  unei fete de 15 ani, care abia ce a renunțat la baseme, că a fost atacată de o creatură fantastică? 

-Ceea ce te-a atacat pe tine este un demon-soldat... l-am auzit vorbind încet. Mi-am ridicat privirea din farfurie către el...

-Un ce? mi-a înghetat întrebarea pe buze, nevenindu-mi să cred. 

-Demonii-soldat sunt mașinării de luptă. Le este dat un ordin, iar până nu îl execută nu au cale de oprire decât prin moarte.

Mi se întretăiase respirația. Norocul meu că inima știe să funcționeze și fără prea mult ajutor din partea mea. Am tras o gură mare de aer ca să îmi revin: 

-Un ordin? Asta înseamnă că cineva îi controlează?

-Exact. 

-Dar cine? De ce? Ce vrea de la mine? Cu ce am greșit?

Neliniștea și frustrarea mi se citeau în glas. Încă puțin și lacrimile îsi făceau apariția... Văzându-mă la marginea unei prăpăstii a disperării, Mihail s-a ridicat smucit în picioare și a venit să mă ia în brațe, să mă liniștească. În strânsoarea mâinilor sale, șiroaie de lacrimi îmi inundau fața. M-a așezat cu grijă pe marginea patului, ștergându-mi lacrimile. 

-Nu e vina ta! a început el. Ești prea specială. Ai puteri inimaginabile, de care nu ești conștientă încă. De aceea ești căutată. Ești mai mult decât ceea ce vezi tu. Mă uitam la el fără să înțeleg vreun cuvânt din ce spunea. Știu că pare copleșitor..., a continuat el, dar o să îți dai seama singură de ceea ce poți tu face. Nu sunt eu în măsură să îți spun tot adevărul, dar ce pot să îți spun e că am fost trimis de către tatăl tău.

În acel moment parcă s-a apăsat un buton de STOP în sufletul meu. 

-Tata? Ce legătură are el? El știe despre toate astea? Știe că sunt în pericol? Unde e el acum? Ce face...? Întrebarea mi s-a stins pe buze în timp ce Mihail îmi lua mâinile într-ale sale spunând: 

-O să îți explice el totul. Sunt cel mai bun prieten al său. O să fie aici, îți promit. Momentan trebuie să fie prezent la raport. Mă uitam încruntată: 

-Raportul de gardă? A lucrat aseară în spital? Mihail avea o privire plină de milă și compasiune încercând să îmi explice:

-Nu acel tip de "raport". O să îti explice totul când va veni. Promit. Deocamdată ce-ar fi să mâncăm până nu se răcește mâncarea? a spus el cu cel mai patern zâmbet pe care îl văzusem până atunci. Am dat din cap în semn aprobator și ne-am așezat iar la masă.

În timp ce mă jucam cu furculița prin farfurie îmi tot puneam singură întrebări, încercând să aflu răspunsuri. Oare tata chiar avea ceva de ascuns? Eram o familie simplă: tata, mama și eu, singurul copil. Părinții mei au lucrat toată viața în spital; cei mai buni doi medici chirurgi de care auzise țara. Primeau tot felul de cazuri imposibile, dar parcă prin miracol, le rezolvau pe toate. Spre exemplu, într-o noapte în care amândoi erau de gardă, au primit un pacient a cărui poveste m-a șocat: un tânăr de 25 de ani ce conducea o motocicletă a pierdut controlul și a intrat într-o țeavă de fier, aceasta perforându-i tot corpul, dintr-o parte în cealaltă. Au fost afectate organe vitale din abdomen, însă după o operație de 12 ore și o zi de recuperare, motociclistul era ca nou, conștient și în viață. Toată lumea a spus că a fost un miracol că a trăit. 

Desigur, din cauza profesiei lor nu prea am cunoscut plăcerea de a petrece weekend-uri în familie sau măcar cina de duminică seara, însă încercau să fie cât mai prezenți în viața mea și am apreciat. Indiferent de timpul petrecut cu ei, care se înjumătățea tot mai des, eram fericită să îi am drept părinții mei. Fac niște lucruri extraordinare salvând vieți și sunt mândra de ei. Mereu m-am gândit că eu sunt marele eșec al familiei, marea decepție cu care nu se pot mândri vreodată. Am vrut să le calc pe urme, însă nu am reușit, pasiunea mea fiind dansul. Mereu m-am regăsit în mișcări, ritm, muzică; toate acestea au fost lângă mine când ei nu erau. M-au ajutat să îmi exprim emoțiile și să pot trece peste fiecare zi, fără să mai vărs lacrimi în urma lor și fără să mă mai îndoiesc de calitățile mele. Probabil această distanța între mine și ei le-a dat posibilitatea să îmi ascundă tot ceea ce mi se întâmplă acum. Dar cum e posibil să nu observ supranaturalul, sau ce o fi...? Capul îmi arde de la oboseala copleșitoare a amintirilor. Nu știu ce să mai cred; nu știu care e realitatea. Dar cel mai grav, nu pot să mai cunosc adevărul...

O bătaie în ușă mă smulge dintre gândurile mele, aducându-mă înapoi în prezent, pe scaunul din fața mesei pe care Mihail deja o debarasase de resurile de mâncare. Mihail se îndreapta spre ușă, ciocănitul continuând în ritm constant. S-a uitat la mine cu sufletul la gură și cu un zâmbet blând pe chip: 

-Ah, el trebuie să fie! Ești pregătită? Mă uitam nesigură în direcția zgomotului, apoi îmi întorc privirea către el și clatin afirmativ din cap, oftând.

Nu pot vedea ușa din unghiul meu, dar aud cum Mihail apasă clanța, ușa deschizându-se cu un ușor scârțâit:

-Athos, prietene, mă bucur că ai ajuns atât de repede! E totul în regulă "de partea cealaltă"?

 Inima îmi sta ăn gât la auzul vocii tatălui meu, atât de familiară, dar acum plină de îngrijorare:

-Povestim mai târziu despre asta. Vreau să știu unde e... Pășește apăsat în încăpere, întâlnindu-mi privirea încețoșată de lacrimi: 

-Tată?

Se uită la mine cu privirea ușurată și îl aud șoptind: 

-Oh, Rin...