Moştenirea: Mâna dreaptă a Lui Dumnezeu (I)

I. Simt moartea

Puternică asemeni unui coșmar, cu aripi arzând precum cărbunele încins, scoțând un sunet strident, propagat în spatele minții mele, părea a fi un monstru, o creatură sinistră, în a cărei ochi îmi puteam citi moartea. Colții negrii și ascuțiți gata să îmi sfârtece carnea, alături de o gură largă, arcuită într-un zâmbet sadic perfect sculptat, ca o lamă de cuțit. Printre flăcările mocnite ce îi părăseau forma neregulată a corpului, puteam distinge conturul unor pene negre, de smoală, ce îi acopereau aripile enorme. Parcă erau două cortine ale abisului.

Știam că șfârșitul îmi e aproape. O căldură primejdioasă tot înainta să îmi pârjolească pielea de pe întreg trupul firav. Simțeam cum viața mi se scurge, clipă cu clipă, părăsindu-mi sufletul și lăsându-mă fără vlagă. Nu puteam să fug; oricum în sinea mea știam că e inutil. Frica îmi paralizase până și ultimul nerv existent în sistemul meu. Tâmplele îmi zvâcneau constant, venele vrând să se elibereze de sângele sub presiune. Îmi îmbrățișam ultimele secunde din viață. În fața ochilor îmi fulgerau cele mai frumoase momente pe care le-am putut trăi până la momentul actual: primul meu ursuleț de pluș pe care îl strângeam la piept în fiecare seară ca să mă apere de visele negre (însă acum nu își putea face efectul), prima mea căzătură de pe bicicletă la 6 ani, prima iubire din grădiniță, primul sărut furat la un joc de "adevăr sau provocare", prietenii, familia, pescuitul în fiecare vara cu tata...toate derulându-se și făcându-și culcuș în inima mea, având să rămână mereu cu mine. Ce realizări poate avea un copil de 15 ani? Toate erau doar banalități, însă în viața mea au fost cele mai minunate momente și știam că doar de atât aveam să mă bucur. Atât aveam sâ iau cu mine în lumea de dincolo. Aceste amintiri aveau să îmi țină companie în necunoscutul și incertitudinea ce o să urmeze.

Lovitura finală mă aștepta. Vedeam ura frângându-se în mișcările creaturii. Am închis ochii pentru a ușura impactul și durerea, dar țipătul răsunător, gâlgâit și sfârșit al monstrului s-a prăvălit in interiorul ființei mele, făcându-mă să îi deschid la loc. Inima părea ca și-a uitat funcția în organism, însa pieptul mi se ridica spasmodic datorită respirației alerte. O sabie de lumină albastră perfora pieptul acelei chestii macabre, arzând-o până s-a facut cenușă. O flacără roșu-albăstruie se înălța, fumul gri, înecăcios pierzându-se în văzduh. Lumina era mult prea puternică, iar frica deja se contopise cu mine. Nu știam ce urma sau cum aveam să mor. Scenariul inițial se destrămase. Întinsă pe ciment, frigul intrând în fiecare os al meu, mă făcea să tremur incontrolabil. Eram pregătită de moarte. Nu de asta îmi era frică. Tot ce doaream era să fie rapidă și fără suferință. M-am ghemuit cu genunchii la piept și ochii închiși. Așteptam ce era mai rău, când am auzit aceeași voce răgușită, acum familiară: 

-Parcă ți-am zis să fugi!

La auzul acelor vorbe trupul meu s-a destins, răsuflând de ușurare. Ochii îmi vedeau ca prin ceață silueta salvatorului meu. Eram pregătită să mă ridic chiar și cu privirea împăienjenită. Cu o ultimă încercare am reușit să mă pun pe picioarele amorțite. Eram pregătită să îi mulțumesc; lacrimi fierbinți aproape îmi brăzdau chipul. Deși nu îl cunoșteam, un sentiment îmi spunea că mă pot încrede în acea persoana (dacă era cu adevărat una). Doi pași sfioși, împleticiți, o secundă de lumină pe retină, apoi totul s-a întunecat...