Lacrimi de cristal.

Capitolul 7

Era în jur de ora 10 dimineața când după un ușor ciocănit in cameră și-a făcut apariție același băiat care era în biroul lui Antonio , Pablo cred. Băiatul acesta e chiar drăguț : un zambet prietenos , ochii de un albastru deschis exact că marea , puțin blonduț și un corp atletic cu siguranță acesta i-ar fi plăcut mult Karinei .

-Bună dimineață drăguță , vai vai ai făcut lupte in trecut ? Pentru o micuță că tine chiar ai avut forța să distrugi o cameră . Bravo.  A privit ușor uimit și amuzat în același timp  la dezastrul din camera mea. 

- Ce vrei ? Nici nu am făcut efortul de a mă ridica din pat.  Stăteam la fel cu ochii îndreptați spre terasă , fără că măcar să-i acord o privire.  Nu merită să-l bag in seamă.

-In primul rând hai să ne împrietenim. Acesta sa poziționat în fața mea . Eu mă numesc Pablo și chiar vreau sa fim prieteni. Omul asta cred că glumește sau nu vede in ce situație sunt. Nu am de gând să fiu prietenă cu nici unul se nemernicii din această casă. 

- Eu nu îmi doresc lucrul acesta.  Nu sunt in căutarea de prieteni. Am puțini prieteni in general.  Puțini dar adevărați , iar de noi prieteni nu sunt interesată. În special de unii din acest anturaj dacă înțelegi ce vreau sa spun. 

- Bine , oricum o sa vrei sa fin prieteni . A zâmbit și mi-a făcut cu ochiul. Băiatul asta e la fel de nesuferit ca restul.  Dar e drăguț . Ce? Tocmai am spus că e drăguț ? Nu e la fel ca prietenul lui ,Antonio adică îngâmfat și cu nasul pe sus.
  Acum trebuie sa te grăbești la ora 12 va veni unul dintre prietenii noștri , viitorii prieteni ai tăi și te va conduce la o mică adunare de familie.  Trebuie sa fii prezenta fără întârziere.
Te las sa te pregătești , nu uita : fără întârziere.  Și sa făcut nevăzut.
   Am mai stat puțin în pat , îmi strălucea ideea de a nu pleca dar pină la urma am zis sa fiu astăzi o fată bună , plus că era momentul potrivit să mă familiarizez cu casa , poate văd o oportunitate de ieșire.  După o baie lungă , uscat pe păr și îmbrăcat în cameră și-a făcut apariția un bărbat pe care nu l-am mai văzut până acuma și am plecat tăcută după el .    
    Doamne, casa asta chiar e un adevărat labirint , am coborât scari , apoi la stânga apoi la dreapta și apoi stânga sau dreapta ? M-am pierdut . Am ajuns într-o cameră care arăta la fel de spectaculos că restul casei , mai erau câteva persoane și eu care am luat loc pe o canapea imensă.  In jur mișunau persoane care își făceau treabă , totul strălucea în jur de ce se mai face curat ?  In mai puțin de 5 minute și-a făcut intrarea nimeni altul decât îngâmfatul de Antonio însoțit de copilul de Pablo și urmat de încă un bărbat trecut de vârsta a doua dar care seamănă izbitor cu Antonio. Aceiași privire sobră , aceiași statura impunătoare același aer de superioritate.  Urăsc oamenii ăștia.         Antonio sa așezat și el și mă privea într-un mod din care nu puteam să înțeleg daca vrea să mă omoare sau daca îi creează plăcere . Nu eram doar eu cu eii in acea cameră și asta îmi tăia puțin din frica care îmi punea tot mai mult stapanire pe toate simțurile . In jurul meu mai  erau câteva persoane .Bărbatul care cred că este tatăl lui Antonio mă privea într-un mod prietenos .

-Bună dimineața principessa , mi sa adresat cu o voce blândă și un zâmbet la fel de șiret ca cel al fiului său.

- Mă bucur că pentru dmv este bună dar , nu pot să spun același lucru și despre mine . I-am răspuns fără a sta pe gânduri in acel moment zâmbetul său a dispărut pentru puțin. 

- Am ținut morțiș să te cunosc personal , Pablo mi-a spus atâtea despre tine .

- Pablo îți mulțumesc că ai grija să devin vedetă , in scurt timp o să dau și autografe.  Toți din camera sau amuzat , in schimb Antonio mă privea într-un mod ciudat.  Nu puteai să citești nimic pe chipul său : nici amuzant , nici oboseală , nici ură . Nimic.

- Chiar că ești o minunăție de fetiță , acum aș vrea sa îmi spui ceva despre tine . Poate despre familia ta ?

- Daca tot ați spus că cunoașteți totul despre mine , dece ar trebui să vă răspund la întrebări ?
Toate privirile au indreptate spre  mine , iar cînd am văzut fețele uimite și oarecum speriate  a celor din jur mi-am dat seama că nu am pus cea mai reușită întrebare.  Realizasem ce nebunia am făcut deja după , dar ...

- Ești o persoană curajoasa mi-am dat seama , dar nu este momentul potrivit acum , nu când ești în această situație.  Îmi spusese cu un aer de superioaritate și un deranj simțit din vocea sa .

- Când sunt pe marginea prăpastiei , de obicei mă arunc în ea.  I-am răspuns fără a sta pe gânduri.

- De ce ?
Omul ăsta fie glumește fie își bate joc de mine , eu cred că ambele variante. 

- De ce ? Asta mă întreb și eu în ultimele zile , de ce sunt aici ? De ce eu? De ce îmi făceți viața un calvar ? În ochii mei se simțea o ușoară usturime semn că bucatele mici de cristal aveau săși facă apariție în orice moment.  Dar știam că nu o momentul să le arăt acestor oameni  partea mea sensibilă.

- Antonio ,figlio mio ce i-ai făcut sau ce nu i-ai făcut de e așa supărată ? Imediat în toată camera s-au auzit chicotele tuturor prezenți. 

- Vai vai , singurul lucru care ar putea să mi-l facă fiul dumneavoastră îngâmfat ar fi să îmi facă răcoare cu evantaiul .  Dar și la această parte mă mai gândesc , nu știu dacă e în stare să facă măcar acest lucru bine.  De data aceasta nimeni nu a mai fost la fel de amuzat , iar domnul de mai devreme părea chiar deranjat. Sigur , cum sa nu fie deranjat tocmai i-am jignit "prețiosul " fiu.  
  În următoarele zece minute mi să făcut cunoștință cu personalul casei , iar cea mai drăguță și de treabă cu siguranță era Oli , bucătăreasă casei.  Care îmi aduce aminte de bunica mea , o privire blândă , voce calmă și caldă iar brațele mereu deschise pentru o îmbrățișare. Mă uitam la ea și nu puteam să înțeleg ce face cineva atât de blând și bun  în casa acestor persoane .
De îndată cum am ajuns în camera mea care nu mai arată la fel cum am lăsat-o un dezastru , acum era ca noua totul curățat și frumos mirositor.  Simțeam o presiune în zona inimii , în fața lor nu mi-am arătat durerea și frică care îmi macină sufletul , dar aici în camera mea aveam nevoie să plâng până rămân fără aer. În aceste momente îmi este atât de dor de Karina și Simon.  Ar fi fost acum lângă mine să mă susțină și să plângă alături de mine. 
  Oare există un sentiment mai puternic decât acela de a vrea să comunici cu un om care e mult prea departe de tine ,dar mult prea aproape in sufletul nostru ?Oare există o durere în suflet mai mare decât tăcerea nemărginită a unui om?

P.S :la media este nimeni altul decât  Pablo:)