Cand Hope dormea, arata ca un ingeras. Nici nu puteai spune ca e nebuna. Hm. Nebuna. Un termen pe care Hope il ura inca de cand a aflat de diagnostic. Stia ca lumea se va referi la ea ca la o nebuna. Asta era inevitabil. Dar tot ura acest termen.
Isi deschise incet ochii, cascand. Se ridica din pat, uitandu-se in mica sa oglinda din celula. Parul ei era dezordonat iar vesnica ei camasa de noapte alba, acum albicioasa, era sifonata. Isi lua peria de par si incepu a-si pieptana parul incet, aproape in reluare. Se imbraca in niste pantaloni lungi negri si o bluza alba imaculat. Iesi in curtea sanatoriului si incepu sa se plimbe gandindu-se la viata ei. Lucru frecvent facut de ea.
Avionul lui Ashton ateriza, iar dupa ce ajunse acasa si isi descarca bagajele se duse fix in camera lui. Totul era fix cum tinea minte. Pozele cu el si familia, cu el si Hope. Imediat ce se gandi la asta, isi stramba nasul si se dadu la o parte, asezandu-se pe pat. Hope... Hope..Hope! Cum sa nu isi aduca aminte. Hope a lui, mereu fericita. Hope a lui. O zbughi pe scari, ignorand tipetele prieteniilor lui, si iesi afara indreptandu-se spre casa vecina. Casa lui Hope. Batu la usa, dar in loc sa fie intampinat de o vesela Hope, fu intampinat de mama acesteia
"Doamna Young" spuse el zambind "Am venit sa o vad pe -"
"Hope" spuse doamna Young, scurt "Intra, trebuie sa vorbim" spuse ea, tinandu-si lacrimile
