Un trecut paralel: Primul război

•Capitolul 1•

   
      Îmi simțeam corpul greu, aproape paralizat, de parcă era legat cu lanțuri groase ce îmi limitau mișcările! Doream să țip atât de tare încât să rămân fără voce, să plâng până ochii începeau să mi se umfle, doar să știu că am control asupra mea, dar nu puteam! Așa se simte când ești mort? am gândit cu disperare, disperare că voi simți sentimentul ăsta pentru eternitate.

      Nu credeam în viața de după moarte, în iad sau în rai. Nu am fost niciodată o persoană credincioasă, credeam în Dumnezeu doar pentru că era mai simplu decât să cred că mă trag din maimuțe, dar nu am crezut în lucrurile care le spun preoții sau cărțile sfinte! Până la urmă, un scriitor, scrie tot felul de chestii pentru a își face cărțile populare.

      Așa că, nu m-am gândit prea mult la ce va fi după ce mor. Dar acum aflându-mă în situația asta,aș minți dacă spun că frica nu a pus stăpânire pe toate simțurile mele! Teama de necunoscut era una din cele mai mari fobii ale mele!

      După câteva minute, ce au părut mai degrabă ore, puteam în sfârșit să îmi mișc trupul, cu greu, dar era un început promițător. Primul lucru, cu care a făcut ochii mei contact când s-au deschis, erau copacii! Unii neobișnuiți, dar semănau destul de mult cu cei normali. Sunt într-o pădure? Este primul gând care îmi veni în minte.

      Al doilea aspect, era îmbrăcămintea! Purtam o fustă lungă extrem de fină la atingere și un corset peste un fel de cămășuță albă, haine ce pentru mine erau extrem de străine. Nu eram mare fană a fustelor,de fapt era prima data când purtam una, preferam oricând o pereche de blugi și un tricou simplu! Poate asta îmi este pedeapsa! mă gândesc cu ironie.
  
      Eram foarte sigură că am murit de la aceea cădere, până la urmă cine ar fi supraviețuit de la o asemenea înălțime? Dar cu toate astea mă simțeam cât se poate de vie,  inima îmi bătea cu putere în piept! Dar cum? Cum sunt în viață? Și unde? erau marile întrebări ce se plimbau prin capul meu.

      După o lungă așteptare, preluasem controlul, puteam să mă mișc fără nicio problemă! Mă ridic în picioare, aproape căzând înapoi, dar reușesc să îmi mențin echilibrul. Privesc în jurul meu și aproape am scos un țipăt de uimire! Totul în jur era neobișnuit, eram sigură că mă aflu într-o pădure, dar pădurile nu ar trebui să arate așa! Decât dacă era opera unui artist nebun, ce s-a jucat cu vopseaua în această pădure!
   
      Copacii, dacă îi puteai numi așa, erau așezați în linie, fiecare având o culoare diferită, tulpina lor era argintie și iarba, destul de mare și deasă, era aurie! Nu existau flori sau animale și era o liniște stranie ce te făcea să vrei să fugi de acolo. Un alt aspect era că, un fel de drum roșu trecea prin pădure, tăind-o în două.

      Fără să știu ce altceva să fac, nevrând să rămân în locul ăsta, am urmat cu grijă poteca roșie. Trebuie să ajung undeva, până la urmă! Cu gândul ăsta am pornit la drum.

   

      Mergeam de maxim un sfert de oră, pierdută în gânduri, când mi-am simțit piciorul lovindu-se de ceva, era o piatră. Aproape că am sărit în sus de bucurie când am dat ochii cu ea, măcar pietrele erau normale, nu ca pădurea aia! Am privit în față, zâmbind la vederea unui câmp cu iarbă verde și flori de toate culorile. Îmi continui drumul inhalând mirosul proaspăt!

      Mergeam deja de două ore, setea și oboseala începură să își facă simțită prezența. Mă întrebam de cât timp nu am mai băut apă. De când eram în aceea „pădure" ? De ore, poate zile?
Hai! Mai ai puțin! mă îmbărbătez singură, mai aveam câțiva kilometri și ajungeam la niște porți de fier, erau foarte înalte, poate prea înalte pentru o casă. Dar de asta aveam să îmi fac griji atunci, acum vream doar să ajung acolo!

      Mai aveam puțin și știam că voi leșina, ochii începură să se închidă ușor și puterea din corp se evaporă. Dar înainte să cad am văzut o silueta și cu ultimele puteri am strigat! Nu știu de ce, dar doream să supraviețuiesc!

     — Ajutor!

   
      Îmi simțeam corpul greu pentru a doua oară în aceea zi! Puteam spune că pot trăi și fără senzația asta. Diferența era că acum mă aflam pe ceva moale și îmi puteam deschide ochii cu ușurință! Mă aflam într-un fel de încăpere micuță, pereții erau de piatră și acoperișul era făcut din niște lemne cu paie, în încăpere se afla ceva se semăna că o plită și încercarea de pat în care mă aflam eu. Aducea mai mult a casă de pe timpuri! Genul de case foarte vechi!

      — Ți-ai revenit?

      Aproape că am sărit din „pat" când am auzit vocea groasă a bărbatului, dar la urmă mi-am amintit că el trebuie să fie cel care m-a salvat și m-am răzgândit. Nu doream să par nerecunoscătoare! Îl studiez pe bărbat din cap până în picioare. Era bătrân, în jur de optzeci de ani, cu un păr alb ca zăpada și ochii de un verde pătrunzător. Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni și o cămașă strânsă la mijloc cu o cingătoare. Din nou, alt lucru ciudat.

      — Domniță? Ce căutai în afara porților singură? mă întreabă bătrânul după câteva momente de liniște.

     — În afara porților? M-am trezit în pădure și am mers până aici. Mă scuzi, dar unde sunt, mai exact? îl întreb curioasă.

     — Pădure? Fetițo, te-ai lovit cumva la cap? Ce făceai tu în Pădurea Vrăjitoarelor? mă întreabă acesta parcă uimit.

     — Acolo m-am trezit, am sărit de pe  un zgârie-nori și apoi eram într-o pădure.

     — Zgârie-nori? Ce este ăla un zgârie-nori și cum adică ai sărit? bătrânul părea confuz

      Mă uitam la el la fel de confuză. Mii de gânduri mă năvăliră dintr-o dată, știam că locul ăsta e ciudat, dar părea în același timp real! În afară de pădurea aia, nimic nu era nemaivăzut. Apoi ma lovit, hainele, casa și porțile acelea erau neobișnuite! Văzusem asemenea chestii doar în filmele și serialele mai istorice. Dar nu are nici un sens! Am călătorit în trecut?

     — Păcat că nu mi-a plăcut niciodată istoria! Nu îmi amintesc nimic despre epoca asta! mă plâng cu voce tare fără să îmi dau seama.

     — Fetițo, nu mai vorbi ciudat! Hai să te duc la un vraci! mă privi cu milă, din punctul lui de vedere, probabil mi-am pierdut mințile.

     — Nu, nu e nevoie! Trebuie doar să mă plimb! spun ridicându-mă și ieșind din mica încăpere.

      Afară am fost întâmpinată de o priveliște magică, nu erau clădiri înalte, mașinii, magazine și lucruri cu care eram obișnuită! Era natură, case mici, tarabe și copii ce alergau printre oamenii ocupați cu diferite muncii! Și aerul, era unul așa de curat. Femeile purtau rochii de toate culorile și bărbații haine precum bătrânul ce ma salvat.

      Mă întristez brusc când îmi aduc aminte, în epoca asta războaiele erau foarte dese, oamenii erau folosiți ca sclavi și femeile erau tratate îngrozitor! Cum putea ceva așa de frumos să fie așa de înfricoșător?

     — Caut persoane din viitor! Cine este din viitor să mă contacteze! Rog seriozitate!

      Vocea masculină îmi lovi timpanele făcându-mă să mă întorc în direcția din care venea. Pe porțile micului sat intrau doi bărbați, unul striga cu toate puterile și celălalt părea nervos. Am presupus că nervii se datorau faptului că bărbatul din dreapta lui țipa cu tot sufletul. Și eu aș fi găsit asta enervant!

      Totuși,privind situația de față, părea amuzant cu câtă seriozitate și nonșalanță zbiera tipul cuvintele, probabil în ochii acestor oameni părea nebun, dar în ochii mei era o speranță, speranța că nu sunt singură în toată nebunia asta!