Un trecut paralel: Primul război

•Capitolul 2•

   

  Mă uitam cu atenție la cei doi bărbați, fiind ascunsă după un butoi de lemn, care acum se aflau lângă o tarabă ce avea la vânzare cartofii și ridichii. Probabil ar fi trebuit să mă duc la ei și să le spun: „ Bună, sunt din viitor! Anul 2020, voi?", dar dintr-un motiv, știut doar de inteligentul meu creier, îi urmăream de la distanță, ca o ciudată!

      Nu îmi era frică de ei, probabil și cel mai posibil, îmi era frică să aflu că cei doi erau doar niste comedianți și eu aveam să îmi pierd ultima speranță de a afla ce este locul acesta! Da, era un motiv tâmpit și ilogic, dar în acel moment creierul meu intrase într-o fază de supraviețuire.

      Eram prinsă în gânduri și nu am observat când cei doi își schimbaseră locul, nu mai erau lângă tarabă! De fapt nu erau cam nicăieri, parcă intraseră în pământ!

     — Hei puștoaico, nu te-au învățat ai tăi că nu e frumos să spionezi? o voce răgușită se auzi din spatele meu.

      M-am întors încet, dând ochii cu cei doi străini pe care îi urmărisem din clipa când au trecut de marile porți de fier! Acum că erau așa de aproape, puteam să observ că amândoi erau foarte înalți, dar având în vedere că eu aveam o înălțime de doar un metru șaizeci, nu eram prea mirată.

      Ambii purtau câte o cămașă de diferite culori, cel cu ochii albaștri purta una roșie și cel cu ochii căprui una albastră. Amândoi aveau pantaloni crem și câte o pelerină neagră. Chiar dacă nu părea așa diferită de a celorlalți țărani, îmbrăcămintea lor părea mai de calitate. Așa cum păreau și hainele ce le purtam eu.

      Erau atrăgători, cel cu ochii albaștri avea părul creț blond și celălalt, părul de un negru intens! Erau genul ăla de bărbați ce atrăgeau privirile, probabil fetele din liceul meu s-ar fi aruncat la picioarele lor. Un sentiment de ură pură apare când mă gândesc la liceu, un loc ce mi-a făcut viața un calvar!

      — Nu e frumos să ignori o întrebare, domnișoara! cel cu vocea răgușită și ochii albaștri vorbise din nou.

      Era același tip care striga din toți plămâni mai devreme, de aici și vocea răgușită.

     — Nu am ignorat nici o întrebare, nu îmi vorbi pe tonul de tată ce își ceartă copil pentru o boacănă! îi spun deranjată.

     — Păi ești un copil! Nu îmi vorbi pe tonul de adolescent arogant! răspunde înapoi.

     — Încetați amândoi, vă comportați ca niște copii! spune cel cu ochii căprui.

     — Ba nu! răspundem amândoi la unison.

      Ne uităm amândoi unul la altul și începem să râdem.

     — Super, sunt blocat în trecut și singura mea speranță este un adult cu apucături de copil! mormăie ochi căprui, nervos.

     — Chiar sunteți din viitor? Nu îmi vine să cred, nu sunt singură! aproape țip de bucurie.

      Cei doi bărbați se uitau la mine cu uimire și apoi unul la altul. După câteva secunde ochi albaștri mă ia în brațe ridicându-mă de la pământ! Îmi venea să intru în pământ de rușine!

     — În sfârșit, nu sunt nevoit să conversez doar cu distrugătorul ăsta de chef! Tot drumul din pădure până aici, m-am plictisit teribil! se plânge acesta.

     — Omule, suntem blocați în timpul ăsta și habar nu avem cum să ne întoarcem înapoi! Vrei sa fiu mega fericit?

      Distrugătorul de chef, cum l-a numit cel dinainte era și mai nervos, așa că am intervenit până nu se luau la bătaie. După fizicul lor, amândoi ar fi ieșit din luptă cu ceva rupt!

     — Băieți! Trebuie să vorbim altundeva, aici ne aude prea multă lume! spun și îi trag pe amândoi după mine.

      Îi conduc până la casa bătrânului, de vreme ce nu știam unde putem vorbi fără a fi priviți ca niște nebuni, acolo era cel mai sigur! Cel puțin era un om bun și poate avea să nu ne bage in seamă discuția.

     — Așteptați aici! le spun și mă duc spre bătrânul ce lucra pământul.

     — Domnule? spun, făcându-l să își ridice capul.

     — Fetițo, unde ai fugit așa? Ar trebui să ai grijă și să te odihnești, nu să umbli de colo-colo! îmi spune îngrijorat.

      Eram surprinsă, m-a întâlnit acum câteva ore și era îngrijorat. Cu toate că păream o nebună, îi păsa de mine!

     — Imi cer scuze, am vrut să vizitez satul. Domnule, crezi că aș putea să îți împrumut casa pentru puțin timp? Eu și prietenii mei trebuie să vorbim și nu vrem să o facem în plină stradă!

      Acesta a dat ușor din cap în semn că da, s-a apropiat de mine acum putând să îi vadă mai bine pe cei doi bărbați din spatele meu. A deschis gura și a făcut ochii mari când privirea i s-a oprit pe ei.

     — Ai dat de necazuri? Eu îi țin ocupați și tu fugi! îmi șoptește bătrânul.

     — Nu e vorba de asta, sunt frații mei! îl mint simțind cum vina pune stăpânire pe mine.

      — Bine, intrați! Eu trebuie să îi fac o vizită prietenului meu. Și spune-mi Bohur, nu sunt domn! spune stergându-și mâinile de pământ pe o cârpă ce era mai murdară.

      Am dat din cap făcându-le semn "frățiilor" mei să mă urmeze în micuța casă. Mă bucuram că Bohur decisese să ne lase să vorbim singuri! O astfel de discuție îl putea face să își pună multe semne de întrebare. Poate chiar ne ducea pe toți trei la un doctor, doctori nu erau așa de străluciți în perioada asta!

      Intrăm, eu așezându-mă în pat și ceilalți doi stând în picioare, într-un mod ciudat având în vedere că erau înalți și camera era micuță!

     — Din ce an veniți? îi întreb uitându-mă la fiecare în parte.

     — Amândoi venim din 2020! răspunde ochi căprui.

     — Bine, asta este cam ciudat, se pare că toți trei venim din același an! Dar cum? Se presupune că ar trebui să fiu moartă! Și în ce an suntem mai exact acum? spun disperarea citindu-se ușor în vocea mea.

     — Stai, ai spus că trebuia să fi moartă? Ciudat, foarte ciudat! vorbește de data asta ochi albaștri.

     — Ce este ciudat? spun eu și celălalt bărbat la unison.

     — Și eu trebuia să fiu mort! Și tu, din câte mi-ai povestit, s-ar părea că ai avut un accident de mașină! spune arătând cu degetul spre celălalt bărbat.

     — Dar asta nu are nici un sens! Doar nu am ratat moartea și am fost aruncați aici printr-un fel de gaură! spune exasperat cel din urmă.

      Dacă mă gândesc mai bine, ar putea fi posibil! Poate atunci când am sărit s-a deschis o gaură în aer și am căzut în ea! Și ochi căprui probabil a intrat într-o gaură pe stradă! Dar de ce?

     — Imposibil, eu sigur am murit! Am fost împușcat în cap de câteva ori, cu siguranță! Am simțit glonțul! și așa toate șansele s-au dus, sigur am murit în urma căderii!

      — Deci acolo, în timpul nostru, suntem morți! Și ce se presupune a fi locul ăsta? Viața după moarte? întreb jucându-mă cu tivul fustei.

     — Chiar nu știu, toți trei am ajuns aici în urma morți, noi doi am murit chiar în noaptea Noului an, exact la 00:00 și presupun că și tu la fel și toți trei ne-am trezit în pădurea aia! spune ochi căprui.

     — Pădurea! strig eu entuziasmată

     — Da, ce e cu ea? întreabă amândoi.

     — Trebuie să ne întoarcem în pădure!