Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
// te am în minte
Începuse să mă îngrijoreze fierbânțeala lunii august, care mă amorțea tot mai tare. Devenisem atât de dependent de aerul rece al iernii, încât de fiecare dată când revenea căldura, mă lăsam pradă transpirației și-a indispoziției de mișcare. Eram conștient de fântâna arteziană care se deschidea la miezul nopții, dar nu făceam niciun efort ca să-mi răcoresc corpul, probabil de frica oamenilor dubioși care s-ar fi putut afla acolo la acea oră. Puteam găsi scuze pentru a nu ieși din casă, căci eram atât de obosit. Simțeam cum tremur chiar și pe caniculă, nu înțelegeam de ce. Uneori aveam impresia că-mi induceam singur anumite stări, că mă mințeam doar ca să-i mint pe ceilalți, nu mă înțelegeam.
Aerul condiționat se rotea, încercând să împânzească tot perimetrul camerei, dar nu simțeam pic de răceală. Era nul felul în care frunzele rămâneau statice în copaci, fără pic de naturalețe, de parcă observam un tablou. Așteptam... nici eu nu știu ce așteptam. Priveam în gol și parcă mă gândeam, dar la nimic cert. Aveam o gaură neagră-n minte care-mi mânca timpul, iar eu o lăsam, căci îmi plăcea efectul de amorțeala pe care mi-o dăruia. Eram captivat de nimicul din mintea mea și eram conștient de asta.
Ușa de la intrare se închise agresiv, făcându-mă să-mi deschid iritat ochii.
Yeo se îndrepta spre mine disperată, speriindu-mă.
— Te iubesc, spuse cu ochii înlăcrimați. Te iubesc atât de tare, încât nu-mi pot imagina zi fără te visez lângă mine.
Eram puțin stânjenit, nu mă așteptam la asta.
— Asta nu înseamna dragoste, râd forțat, încercând să mă relaxez puțin. Ești mult prea obsedată de iubire, încât chiar ai ajuns să crezi că mă iubești.
— Îmi dictezi ce să simt? Se răsti aceasta agresiv, parcă lăsând haosul din mintea ei să pătrundă-n realitate.
Se lăsase liniște. Nu știam ce să-i răspund ca să nu fiu nesimțit, dar nici ca s-o mint. Aveam atât de multe frustrări în acest moment, încât gândurile-mi lăsau dâre incoerente banale, spunându-mi să nu mai simt deloc, ci să fiu impasibil, căci numai așa, totul va trece de la sine. Mă păcăleam singur, știam asta, dar nu mă puteam abține. Eram atras, parcă, de pericolul în care mă puneam fără să realizez.
Buzele-mi crăpate tremurau subtil în cameră, încercam să mă ascund cu podul palmei, sperând că Yeo n-o să-mi observe vulnerabilitatea. Nu știam de ce-mi păsa atât de mult ceea ce credea despre mine, dar descopeream atât de multe lucruri pe parcursul unor întâlniri furioase, care doar mă distrugeau. Devenisem inconștient de dorința de-a mă izola de realitate, încât petreceam ore întregi în casă de unul singur, doar ca să nu o întâlnesc. Tremuram numai la gândul de-ai vedea chipul plictisit de lume și de ploaia rece de toamnă.
