Noapte.
Lumea tace.
Pe cer, luna plină
Zâmbește strâmb,
Vede, ascultă, dezaprobă
Deciziile noastre al naibii de greșite.
Eu stau.
Te caut.
Îți caut chipul printre stele
Și a ta iubire jucăușă.
Beau,
Te uit.
Adorm,
Îmi amintesc de tine,
Tot ce nu-ți convine
Și tot ce te face să râzi.
Plâng.
Și-aș vrea să plângi cu mine.
Să-njurăm viața asta fără rimă
Și să-i dăm noi sens.
Căci des,
Te-ndrepți spre mine.
Ochii mari și zâmbet dulce,
Eu, nefericirea în persoană,
O artistă neînțeleasă
Bând dintr-un pahar în miez de noapte.
Fără măsură e această iubire
Și se-ntinde.
Trag de ea puternic;
Tu nici măcar nu observi.
Te-mpiedici și o rupi.
O ață care ar fi putut ridica oamenii din Iad,
Acum se descoase.
Tu o descoși
Și nici măcar nu știi.
Se-aude muzică-n surdină
Când în final eu mă ridic să plec.
Alunec pe ața iubirii noastre
Și ești ultimul lucru pe care-l văd
Înainte ca totul să devină negru.
Și poate că era deja,
Dar adăugai vieții mele culori neștiute,
Nemaiîntâlnite de niște ființe simple,
Precum am fost noi.
