Fericirea îmi scapă printre degete

11

Ceva a vibrat, tulburându-ne somnul. Gabriel şi cu mine dormeam îmbrăţişaţi. A mormăit în gâtul meu, am întredeschis un ochi, abia se crăpa de ziuă. Alte vibraţii.

— Drace! a bombănit Gabriel. Trebuie să fie vreun cli­ent de la celălalt capăt al lumii, care nu ţine cont de fusul orar.

I-am strâns din nou braţul în jurul taliei. M-a sărutat pe umăr.

— Rămânem în pat toată ziua, a şoptit.

Am chicotit. Am fost liniştiţi câteva clipe, dar tele­fonul lui Gabriel a început iarăşi să vibpeze. A oftat şi
s-a desprins de mine. M-am întors. Şi-a luat mobilul, s-a uitat îndelung la el şi s-a ridicat în capul oaselor ca să răspundă.

— Da..., a zis şi a pălit, iar mâna lui liberă s-a agăţat de cearşaf. Vin imediat, Jacques.

S-a dat jos din pat şi şi-a pus la repezeală blugii. Brusc, şi-a amintit de prezenţa mea.

— Vino cu mine, te rog. E vorba de Marthe, a...

Vocea i s-a frânt. N-am încercat să aflu mai multeexplicaţii, nu aveam nevoie. N-am mai stat pe gânduri şi m-am ridicat. în mai puţin de cinci minute, eram îmbrăcaţi. Gabriel a luat două căşti. A trântit uşa aparta­mentului şi a apăsat fără întrerupere pe butonul liftului, până când a ajuns la etajul nostru. înăuntru, m-a strâns în braţe fără un cuvânt, cu un aer buimac. A alergat înspre motocicletă, l-am urmat. S-a urcat pe ea, m-am aşezat în spatele lui, l-am strâns de mijloc. A demarat în trombă. Mergea cu o viteză ameţitoare şi am închis strâns ochii. Motocicleta făcea slalom printre maşini, motorul urla. A frânat brusc, am privit din nou în jur, tocmai ajunseserăm pe strada cu clădirea unde locuia Marthe; era pustie. Gabriel a parcat motocicleta pe locul său obişnuit. în lift, m-a ţinut strâns în braţe până la etajul al cincilea. Corpul lui nu era decât un ghem de nervi. Apoi degetele noastre s-au înlănţuit. Uşa aparta­mentului Marthei s-a deschis şi a apărut Jacques, alb ca varul.

— Este în camera de zi...

Gabriel m-a tras pe culoar, Jacques l-a strigat şi ne-am întors amândoi în acelaşi timp.

— îmi pare rău.

Gabriel a avut o ezitare. Totuşi, am continuat să mergem pe culoarul cufundat într-o tăcere de moarte, în pragul încăperii, am cuprins scena cu privirea. Per­delele, uşor strânse, lăsau să treacă razele soarelui ma­tinal, iar particulele de praf pluteau în lumină. Marthe stătea pe canapea, la locul ei obişnuit. Purta prima rochie pe care i-o făcusem, am recunoscut-o dintr-o privire. Pe măsuţa de cafea, portţigaretul se odihnea pe scrumieră, paharul de gin nu aştepta decât să fie umplut şi o cutie de medicamente trona în mijloc.

Goală.

— S-a sfârşit, a şoptit Gabriel.

Mi-a dat drumul la mână şi a mers până în faţa Marthei. S-a lăsat pe vine şi a privit-o minute lungi. După aceea i-a mângâiat părul şi şi-a ascuns faţa în poala ei.

Şi-a înăbuşit un hohot. Trupul meu s-a frânt, nu aveam putere să vindec această rană. Mi s-a contractat fiecare muşchi. Mi-am dus pumnul la gură. Mi-am înghiţit la­crimile. Să fac orice ca să nu las să izbucnească propria mea durere.

Tăcerea a fost întreruptă de urletul sirenelor care se apropiau. M-am smuls din contemplarea dureroasă şi m-am dus după Jacques. Mi-a confirmat că el chemase ambulanţa. Câteva minute mai târziu, s-a auzit soneria.

Gabriel a rămas în aceeaşi poziţie. L-am oprit pe paramedicul care se pregătea să intre.

— Trebuie să trec, doamnă.