Fericirea îmi scapă printre degete

9

Aşa cum stabiliserăm, Pierre mă aştepta în gară a doua zi dimineaţă. Mi-a luat valizele ca să m-ajute să cobor din tren. După aceea m-a strâns în braţe. Efuziunea asta în public nu era genul lui.

— Sunt atât de fericit că eşti aici, mi-a spus înainte să mă privească secunde lungi. Pari obosită...

Mi-am trecut mâna prin păr.

— M-am culcat târziu aseară.

— Ultima seară pariziană?

— Exact. Mergem acasă?

Când am ajuns acasă, am găsit un enorm buchet de trandafiri în camera de zi. Casa era lună; fiecare lucru la locul său. Asta m-a lăsat indiferentă. I-am mulţumit lui Pierre sărutându-l şi m-am dus la etaj ca să încep să-mi desfac bagajul. El n-a venit după mine. Lacrimile mi s-au ivit în ochi şi au început să-mi curgă pe obraji. M-am tam­ponat pe faţă ca să le şterg urma. Am respirat adânc, mi-am ridicat privirea. Nimic de făcut. Curgeau din ce în ce mai repede, din ce în ce mai tare. L-am auzit pe Pierre urcând pe scară. M-am năpustit în baie şi m-am stropit cu apă rece.

— Ce vrei să faci astăzi? m-a întrebat venind lângă mine.

M-am întors cu spatele la el şi am luat un prosop.

— Nu ştiu, i-am răspuns cu vocea uşor răguşită şi cu faţă ascunsă în prosop.

— Vrei să amenajezi podul? Să te odihneşti? Să iei aer?

Trebuia neapărat să-mi revin.

— Să iau aer, e o idee bună. O să mă ocup mâine de amenajare. Să profităm de ziua noastră în doi...

Tot cu spatele la el, m-am străduit să zâmbesc şi mi-am spus că totul era bine în cea mai bună dintre lumi.

În picioare în pragul casei, i-am fãcut un semn de sa­lut cu mâna lui Pierre, care pleca la spital cu maşina. Am aşteptat să dispară şi am intrat în casă. Eram singură. în tăcere. Mi-a trebuit mai mult de o oră ca să strâng masa şi să fac patul. După ce am tras de timp cât am putut, n-am mai găsit nicio scuză, nu mai aveam încotro. Am urcat în pod. Pierre fusese drăguţ şi aerisise încăperea, nu mai era nici urmă de miros de închis. M-am aşezat în faţa vechii mele prietene. Va trebui să mă descurc cu ea, nu mai aveam superba maşină profesională de la atelier. Am stat în aceeaşi poziţie toată dimineaţa, fără măcar să pun mâna pe maşina de cusut.

La prânz, am coborât în bucătărie ca să-mi fac un send- viş. în timp ce-l mâneam, mi-am verificat telefonul: niciun apel, niciun mesaj. Fără Marthe. Fără cliente. Fără Gabriel.

După-amiază, mi-am adunat toată voinţa. Dacă vo­iam să cos, aveam nevoie de materiale noi, nu de vechi­turi. Evident, şocul a fost pe măsura diferenţei dintre rezerva de materiale a Marthei şi stocul de la magazinul Toto Soldes. Mi-am spus că prinsesem prea repede gustulluxului şi al rafinamentului. Până la urmă am găsit câteva stofe satisfăcătoare şi m-am întors acasă.

A doua zi l-am sunat pe Philippe. Voiam veşti despre comenzile lăsate în aer. Nu mi-a răspuns, şi nici fetele. Ca să fiu cu conştiinţa împăcată am căutat în Pagini Aurii numerele de telefon ale clientelor mele; erau toate pe lista cu contacte ascunse.

Următoarele trei săptămâni au fost cele mai lungi din viaţa mea. îmi începeam ziua lăsându-i, inutil, un mesaj lui Philippe. N-am mai încercat să dau de fete, nu voiam să le fac necazuri cu Marthe. Toată lumea îmi întorsese spatele. Am primit câteva telefoane de la nişte prietene care aveau nevoie de un tiv sau de o modificare a taliei unei rochii, după naştere. Nimic ieşit din comun. Le in­vitam să vină să vadă ce ţinute puteam să le propun, dar amânau întotdeauna pentru mai târziu: Când se va ivi ocazia, am să mă gândesc la tine", îmi spuneau. Îmi aminteam mereu de o frază a Marthei: Chiar ai de gând să te iroseşti făcând toată viaţa tivuri şi fuste drepte pentru femei de vârsta a treia?"