Ceai cu apă sărată (pe drum)

Un vis ca o amintire

Era aproape ora 3 de nopate când tresărise și se trezise dintr-un vis pe care putea să îl numească cel puțin ciudat. Semăna cu o amintire a unui om pe care îl uitase de mult timp, atât de mult încât nici nu mai era sigură dacă văzuse fața corectă.

Știți acea senzație când stai liniștit într-un vis din astea super realiste și ești sigur sută la sută că acolo este o anumită persoană, deși poate că la față nu seamănă, dar asta nu te stresează în nici un fel. Păi uite că și ea avea un așa sentiment în acel moment.

Se ridică pe fund, duse mâinile la ochi ca să îi frece bine și privirea i se oprise undeva în gol, în întunericul camerei în care ar fi putut să vadă obiectele din jur, cu un contur destul de clar datorită luminii de la felinarele din curte. Se auzea vântul zgomotos afară și crengile se atingeau uneori de geam. Aveai impresia că afară e mijlocul iernii și viscolea, dar de fapt era aprilie după geam.

La un moment dat vântul parcă amuțise și pe acoperișul de țiglă metalică se auzea o altă muzică. Ritmul era încetișor, o muzică umedă și rece cu artiști de unică folosință. Fiecare își cânta nota, apoi fuziona cu ceilalți formând un artist nou scurgânduse pe acoperiș, pe geam, cântau alte note. Așa se formează muzica naturii, picăturile de polaie, care noi, care reciclate intraseră pe scenă, iar vântul devenise dirijor deja. Melodia naturii, plăcută și liniștitoare, adâncise somnul celor care dormeau deja duși și îi ademnea pe cei care încă nu aveau de gînd să doarmă.

Pentru domnișoara noastră însă nu conta vremea de afară. Statea cu privirea undeva pierdută în întuneric, cel mai probabil nu în întunericul camerei, dar în cel al minții, al sufletului, acea parte din viața ei pe care o uitase, care nu avea nici o însemnătate la momentul respectiv. Încerca să își amintească ce o tulburase atât de tare într-un vis aparent banal. Prinse tâmplele în palmele ei mici și albe, aplecase capul iar părul căzuse peste umeri acoperind întreaga față.

Nu își mai amintea prea multe, așa e după ce te trezești cel puțin 50% din vis se pierde, iar altele 90% le uiți până dimineața. Doar o imagine îi venea în memorie. Ochii lui negri care se uitau parcă în adâncul sufletului și mâinile lui cum îi apucaseră fața. Era la fel de înalt ca și în realiate, aplecat desupra ei cu privirea fixă o făcea să se simtă mică și vulnerabilă. Se aplecase atât de tare încât îi capta respirația până când nu mai rămăsese spațiu între ei, iar gurița ei mică fusese prinsă între buzele lui. Apoi îi șoptise la ureche: "Eu nu am plecat nicăieri, mereu am fost lângă tine." El puse mâna pe pieptul ei în dreptul inimii, iar ea simțea cum se asfixiază, cum acea mână apasa cutia toracică și o lipsea de oxigenul vital, atunci mai tresărise o dată.

Creierul ei își pusese o întrebare: "De ce el?". Și oare de ce el și de ce așa context?

În următoarele zile fuseseră neobișnuite. Practic toată ziua dormea, nopatea nu putea să mai dormă, se gândea la fel de fel de nimicuri. Așa ritm de viață nu o satisfăcea, deci prin urmare într-o zi s-a străduit din răsputeri să nu mai adoarmă. Făcuse curat în casă, plantase flori, mai găsise un film din acelea  de care îi plac la nebunie. Pe la ora 1 noaptea somnul  o luase pe neprins de veste. Dormise bine, deși se pare că visase ceva, nu putea să zică concret ce, așa că se simțea bine. 

Se duse la bucătărie fericită și puse pe foc ibricul ca să își facă o cafea. De când era la facultate intrase în obicei să bea cafea, ea fiind mereu somnoroasa grupei. Îi plăcea să doarmă dimineața, iubea să doarmă dimineața, ea era gata să se căsătorească cu somnul de dimineață, avea nevoie de el mai mult decât avea nevoie orice narcoman de o nouă doză. Zilele libere erau pentru ea cea mai mare sărbătoare, putea în sfârșit să petreacă timpul cu unicul și incomparabilul somn de dimineață, însă cum se întâmplă în toate romanele de dragoste iubiții nu puteau fi împreună. Așa s-a întâmplat și la noi. Ironia sorții făcuse ca ea să aleagă medicina, iar acolo nu există somn, nici o dată. Noaptea nu era o problemă pentru ea, dar dimineața era chin și osândă. 

De 9 ani se trezea la ora 6:00 pentru ca la 8:00 să ajungă într-un cabinet, undeva într-un bloc de studii sau spital ca să învețe să salveze vieți. S-ar părea că organismul ei ar fi trebuit să se depindă cu acest ritm și să uite de lenevitul în cearșaf, dar nu, dragostea cea mare nu se uită așa de ușor. 

Aroma de cafea umpluse întreaga casă, recetorii ei olfactivi erau gâdiliți la maxim, iar cei gustativi deja își ieșiseră din minți. Își bea cafeaua în liniște deplină, cu ciocolata drept confidentă. Dulciurile erau o altă pasiune nebună de a ei, un dorg din copilărie. Dacă era vorba să renunțe la orice fel de mâncare renunța, numai nu la ciocolate, tort, prăjiturele și alte gustoșenii. 

După ce terminase cafeaua văzuse că rămăsese zalțul la fundul ceștii. O întoase cu gura în jos, așa faceau vrăjitoarele ca să ghicească. Nu era mare iubitoare de mistică și nici nu credea în chestii de genul, doar de amuzament. Întoarse cana și .................. .nimic, zalț împrăștiat pe pereții cănii, farfurie și masă, posibil și podele, ca de obicei. Printre zonele murdare se prelingeau firișoare de cafea restantă, dar nu văzuse nimic deosebit, probabil nu era născută pentru a ghici, eh și ea spera ca undeva s-au pierdut niște gene de vrăjitoare prin cromozomii ei. 

 Strânse toată dezordinea pe care o făcuse și luase cana, dăduse să o pună în chiuvetă, iar ochii se opriseră asupra conținutului. I se părea că vede o literă, acolo ascunsă într-un colț. Un C frumos aranjat, parcă a fi pictat în cafea. Încrețiese fruntea și continuase spălatul vaselor. Își ștergea mâinile cu un prosp, pe care îl scăpase pe jos când își amintise de acel C. Era el visul ei de acum câteva zile, el cel mai frumos C pe care avusese ocazia să-l întâlnească. Scuturase din cap de parcă ar fi vrut disperată să alunge imaginea lui din fața ochilor. 

Și iar nu se alegea nimic din ea toată ziua. Se asezase de cîteva ore bune în fața calculatorului cu gândul să termine lucrarea de diplomă, dar reușise doar să deschidă documentul. Se simțea atât de prost și de vinovată de faptul că nu putea să se concentreze și nu se putea concentra și mai tare din cauza sentimentului de vină. Mereu se plângea că nu are timp liber, iar de când a ieșit în stagiul practic cu lecții în pijamale, timp avea, dar ce folos de timp dacă nu poți să îl organizezi, dacă sufletul și mintea vor vacanță nu prelegeri online și lecții practice de o oră în spital. Sau varinata mai deocheată era să stea toată ziua la stagiul practic încuiați acolo în cabinet, superb, mai bine acasă. 

Făcea tot numai să nu se așeze normal și să muncească, a făcut mâncare, a mâncat, apoi a băut un ceai, după a spălat vasele, a dat cu aspiratorul, a strins praful, a pus hainele la spălat și după fiecare acțiune zicea: "Mai fac asta și la învățat. " și tot așa dacă mai continua construia și o rachetă, zbura în cosmos, ajungea înapoi și toate astea din cauza că trebuia să se impună, să învețe pentru teză și examenele finale. 

"Gata, mă apuc de teză, altfel o să fie rău...." și se așezase în fața calculatorului pentru ca să lucreze. Citise cîteva articole la temă, comentase succint cîte ceva pe un maculator ca mai apoi să intregreze toate aceste idei în ceva cît se poate de decent și demn de a se numi teză de licență.