Uitare

Haihui

Motto:  "So was I once myself a swinger of birches.

              And so I dream of going back to be."  (Robert Frost)

Fiecare dintre noi, isi programeaza propria viata, conform unui vis din perioada copilariei. Iata de ce destinele unor oameni, ajunsi la varsta maturitatii, pot sa fie asemanatoare cu ale altora. In acelasi timp, tocmai de aceea vietile multora dintre noi sunt si atat de diferite. In copilarie, intamplarea face sa citim sau sa ni se citeasca aceleasi povesti, putem sa visam la fel, incadrandu-ne intr-un pattern general, dar visurile noastre au fiecare amprenta lor unica.  Si totusi, de ce suntem fiecare dintre noi atat de diferiti ca adulti? Pentru ca, pe masura ce inainteaza in viata, copilul din noi uita, ori se confrunta cu experiente diferite, ceea ce face ca acel plan initial sa fie dat peste cap sau sa sufere modificari evolutive, fiindu-i necesara o adaptare continua.

                                                           * * * 

Aprilie 1981. Tocmai incepusem sa citesc "Print si cersetor", a lui Mark Twain. Copilaria lui Tom, din Curtea Gunoaielor, unde traise inconjurat de talhari, cersetori, betivi si batausi, apoi intalnirea sa cu printul de Wales, modul in care fiecare dintre acestia isi schimba hainele pentru ca mai apoi sa-si schimbe existenta, mi se parea absolut fascinant. Ma bucuram pentru "devenirea" lui Tom si in acelasi timp il compatimeam pe print. Dar micul cersetor imi era mult mai aproape temperamental, il simteam mai "de-al casei".

 La naiba cu "printii" si ifosele lor! Locuiam la 5 minute de centrul orasului unde ma nascusem, dar ma consideram intotdeauna ca facand parte din marea familie a oamenilor de la periferie. Unde mai pui ca trebuia doar sa trec strada, sa ocolesc cateva case si dadeam in plin camp deschis. De fapt, era vorba de un petec mai mare de pamant, "Ogorul" cum il numeam noi, care avea la unul dintre capete o mica livada cu cativa meri batrani si unde ne placea sa ne adunam ca sa jucam carti, sa ne cataram prin copaci avand franghii la noi asemenea haiducilor lui Robin Hood, sa atarnam cu capul in jos agatati de crengile acelorasi copaci, imitand liliecii ori maimutele sau sa punem la cale vreun jaf in apropiere, in campul rosiatic de rebize si coacaze, care intotdeauna ne tentau draceste si erau numai bune de mancat. Chiar si verzi sa fi fost, cui ce-i pasa?

 Dincolo de acest careu de iarba imprejmuit de copaci, care pentru noi era "Cartierul General" se intindeau, vara si toamna, pana la vremea culesului, lanuri imense de porumb sau ochiuri intinse cultivate cu cartofi. Toamna tarziu, aprindeam acolo focuri razlete si coceam cartofi pe jar, primavara, cand pamantul era mai reavan, sapam gropi in cautare de comori sau oase de dinozauri inchipuiti iar iarna construiam avanposturi din zapada dindaratul carora, impartiti in tabere adverse, ne "mitraliam" inamicii in tiruri interminabile, cu bulgari de zapada.

Sa revin acasa insa, desi mai tot timpul, in timpul vacantelor eram plecat aiurea pe coclauri.

In acea zi, urma sa am parte de o intalnire neasteptata. Ferestrele casei unde locuiam, erau inalte si mai tot timpul, in zilele calduroase erau deschise, lasand sa intre aerul care facea sa se infioare faldurile perdelelor. Eram satul de citit in momentul acela si voiam sa ies intr-una din ferestrele care dadeau catre spatele casei, unde mama avusese grija sa rasadeasca nenumarate flori, care de primavara devreme pana toamna tarziu erau inflorite. Erau de toate acolo, adunate de-a valma, ca intr-o gradina a raiului: clopotei, zambile primavaratice, lalele, narcise albe sau galbene, tufe de trandafiri, maces rozaliu,  lemn dulce cu flori albe puternic mirositoare, gura-leului, ochiul-boului, regina-noptii, tufe razlete de busuioc, galbenele, garofite de camp, crizanteme si inca vreo cateva soiuri despre care nu-mi mai aduc aminte cum se numesc. Pe langa gard, erau insiruite ferigi si tufe de zmeura ori mure, ai caror spini iti muscau din degete daca indrazneai sa te aventurezi pana acolo. Imi lasasem privirea sa cuprinda, pe rand, toate acele minunatii si ma bucuram de manunchiul acela vesel de culori. Deodata, privirea mi-a ramas fixata pe o floare rosie-galbuie de gura-leului, in  fata careia se vedea o mica vietate, batand cu rapiditate din aripi si incercand sa se hraneasca cu seva sau polenul florii. Avea un cioc foarte lung si ascutit si asta m-a facut sa ma intreb ce naiba e acea pasare-insecta cu alura de albina, dar care era mult mai mare decat orice bondar intalnit vreodata, avand inaltimea unui lat de palma. Mi-a atras atentia frecventa nemaipomenita cu care batea din aripi si modul in care parea suspendata in aer, in timp ce oscila, trecand de la o floare catre alta, pe tija plantei. Aveam sa aflu mult mai incolo, ca micul vizitator care trecuse in mod inexplicabil pe acolo, semana cel mai bine cu o pasare colibri. Dar de unde colibri in zona noastra? Aparitia aceea a ramas chiar si pana in ziua de astazi un mister pentru mine.

Iulie 1987. Era una dintre acele zile calduroase de vara si hotarasem sa mergem la munte in grup, impreuna cu cativa prieteni. Eram vreo 5 in total. Ajunsi in locul cu pricina, dupa o calatorie de vreo 2-3 ore cu trenul, am luat-o la pas pe drumul pietruit, am trecut dincolo de un parau ale carui mici valuri semanau cu solzii unui sarpe in bataia soarelui de dimineata si ne-am afundat in racoarea padurii. Planuisem sa strabatem asa o buna bucata de drum, pentru ca mai apoi, sa trecem in cealalta parte a satului si sa urcam pana sus, la cruce, locul de unde aveam o panorama superba asupra intregului tinut.

Inaintam in sir indian, pe o poteca pe care o mai strabatusem in trecut, dar parca peisajul se schimbase un pic. Pe drum, eu fiind ultimul in sir, ma opream sa ma uit la cate un bustean mancat de timp si putreziciune, la umbra caruia gaseam de multe ori cate o feriga arcuita in spirala, in jurul propriului varf, cate o ciuperca cu infatisare ciudata, rosiatica, cu sau fara punctisoare albicioase pe palarie. Toate astea, exercitau o atractie hipnotica pentru mine, la fel si musuroaiele inalte de furnici, in dreptul carora ma opream de fiecare data, urmarind de-a dreptul fascinat, si poate cu un fel de respect, forfota milioanelor de vietuitoare de acolo. Uneori, mai gaseam pe alocuri si cate o ghinda lucioasa, pe care o ascundeam cu grija intr-unul din buzunare, cu gandul sa o gauresc mai tarziu si sa o insir pe o bucata de sfoara, alaturi de altele de acelasi fel, obtinand un minunat colier, numai bun de prins la gatul vreunei fete.

Ma mai opream din cand, sa bat cu un bat in trunchiul vreunui copac, ascultandu-i rasunetul si apoi ecoul care se pierdea in imensitatea padurii, sau sa culeg cate un fir de macris, acrisor la gust. La un moment dat, in timp ce eram ocupat cu toate acestea, aud undeva in spatele meu un trosnet de crengi, apoi cativa pasi. M-am uitat in jur, dar nu era nimeni. Ciudat, imi zic. Poate mi se paruse. Apoi mi-am continuat drumul, incercand sa prind din urma cu privirea, restul grupului. Mai trec cateva minute si zgomotul se apropie, devine din ce in ce mai evident. Ma uit din nou in jur, incercand sa scrutez cu mai multa atentie imprejurimile. Putea sa fie o salbaticiune si nu mi-as fi dorit sa dau nas in nas cu vreun lup ori mistret prin locurile acelea. Din nou, nimic.

 Am ajuns din urma grupul si am inceput sa povestim si sa chicotim zgomotos. Urma sa iesim in luminisul unei poienite si sa ne asezam  ca sa ne odihnim si sa luam masa. Zis si facut. Insa, din spatele meu, zgomotul se apropiase deja, era de acum acolo, aproape de noi. Ma intorc brusc in spate si dau cu ochii de un pui de caprioara. Era jivina care ne urmarise si care isi dorea, poate, un prieten. Am inceput sa rad zgomotos si sa-i fac si pe ceilalti atenti cu privire la noul membru al grupului nostru. Pentru ca puiul acela de caprioara, se comporta exact ca un membru al grupului. Noi ne oprisem sa mancam, se oprise si el si pastea iarba frageda si grasa din jur. Am baut apa, a mers si el sa soarba din apa unei baltoace. Apoi ne-am continuat drumul. Iesiseram in dreptul unui drum forestier, trebuia sa-l traversam, sa trecem dincolo de paraul care curgea de cealalta parte a drumului si sa intram din nou in padure, urmandu-ne traseul catre cruce. Ma uitam cu atentie la puiul de caprioara, curios fiind daca o sa ne urmeze si pe mai departe. Se pare insa ca deja se stabilise o legatura puternica intre noi, pentru ca in momentul in care am trecut pe malul celalalt, s-a avantat si el sa treaca dincolo de suvoiul de apa care ne despartea. Priveam toti, inmarmuriti, cum ii tremurau betele picioarelor in apa aceea rece care curgea cu repeziciune, dar nu se lasa. Voia sa fie acolo, alaturi de noi, cu noi.

-Vezi? Tocmai de atunci te urmaream, imi spuse Mira, zambindu-mi sagalnic. Eu eram acea caprioara.

Ma uitam la ea, in tacere, zambindu-i la randul meu, dar as fi preferat sa o iau in brate, sa ma uit in ochii aceia mari ai ei, caprui, si sa o intreb de ce ar fi facut asta.

-Cat despre pasarea aceea insecta, nu vad cum ar fi putut sa ajunga un colibri sa traiasca intr-un areal care nu-i era propriu. E imposibil, Luca! Cred ca e doar o inchipuire de-a ta.

-Nu si daca te gandesti ca acea pasare a reusit cumva sa gaseasca o spartura in spatiu, o anomalie a fizicii elementare si sa comprime distantele pana la nivelul unei batai de aripa. Gandeste-te ca radiatiile cosmice strabat intreaga Cale Lactee in mai putin de 15 minute. De ce nu ar putea si o fiinta vie sa faca acelasi lucru, la alt nivel?

-Visatorule! Ar trebui sa-mi demonstrezi la un moment dat toate lucrurile astea pe care te incapatanezi sa le sustii, continua ea razand.

Reactia ei m-a facut sa ma incrunt pentru o clipa, apoi i-am zambit din nou si am luat-o de mana.

-Vino! Sa mergem, vreau sa te duc undeva.