Dragoste şi război

Prolog

.....Rusia, 1941 ,

Moscova.

Demetri

Ora 24:00.

    Este noapte. Sunt în pat întins şi mă gândesc cu groază la ceea ce are să mă aştepte în continuare. Încerc să adorm dar nu pot. Știu că acest loc unde sunt acum mă va priva de somn. Imaginea oamenilor morți mă bântuie și acum. Gropile în care sunt aruncați mii de morți îmi dau fiori pe șira spinării, iar gândul că și eu am tras mă face să icnesc. Nu sunt un criminal, dar totuși am tras cu acea nenorocită de armă, totuși am omorât, așa că nu știu cum mă pot numi dacă nu criminal cu sânge rece. Mă zvârcolesc de pe o parte pe cealaltă. Gândurile nu îmi dau pace iar suferința sufletească a ajuns suferință fizică la propriu. Coastele parcă mi se rup, mi se rup așa cum s-au frânt trupurile victimelor mele. Stomacul mi se strânge, iar lacrimile îmi inundă ochii. Respirația îmi este din ce în ce mai sacadată, sângele cald al victimelor îl simt încă proaspăt pe mâini, iar în priviri am și acum marea de oameni morți aruncați în gară din trenurile ce parcă duceau spre nicăieri. La dracu! Nu! Nu sunt eu. Nu am fost crescut așa, dar părinții întotdeauna mi-au spus să îmi apar patria.

    Soarta mea nu trebuia să fie această, dar sunt nevoit să îmi apar neamul și nu regret pentru că aici am crescut alături de familia mea. Oh, mamă! Oh, tată! Oare ce fac? Unde se adăpostesc de tancurile naziștilor care scuipă bombele, asurzindu-ne. Oare ce e în sufletele lor? Să știe că băiețelul lor care acum a crescut. Dar pentru ei tot Demetri cel năzdrăvan sunt...Demetri cel cu ochii mari și rotunzi cu părul ondulat și cu pielea albă că spumă laptelui... oare ce este în sufletul lor să știe că sunt pe câmp liber, în bătaia pustii și a ororilor.. Sunt crescut în spirit civic, învățat să-mi servesc patria, lucru pentru care trebuie să-i mulțumesc mamei mele. Respirația îmi este din ce în ce mai sacadată, sângele cald al victimelor îl simt încă proaspăt pe mâini, iar în priviri am și acum marea de oameni morți aruncați în gară din trenurile ce parcă duceau spre nicăieri. Oh, mama!Oh, tată! Ce o fi în sufletul lor ? Sunt sigur că nici ei nu dorm. Se gândesc probabil că există riscul să nu mă mai întoarc ... există multe riscuri.. şi îmi este teamă...îmi este teamă că pot muri fără că înainte să simt într-adevăr atingerea şi fiorul dragostei. Sunt tânăr, am doar 20 ani, însă până acum nu am iubit niciodată. Nu am avut când. Am urmat o şcoală militară apoi m-am înrolat direct în armata. Viaţa mea a fost plină de reguli, reguli unde simţămintele nu prea îşi au loc.

      Nemții au ajuns până și bisericile să le distrugă. Într-o patrulare a orașului...spun a orașului? A ceea ce a mai rămas din Moscova, bisericuță unde enoriașii se rugau acum este o amintire, este o simplă ruină lângă care zac zeci de morți, zeci de nevinovați ce erau veniți numai pentru a se ruga pentru viața lor și a celor dragi lor. Numai câțiva au scăpat. Au scăpat numai câțiva și asta datorită Zashei, singura femeie din trupa noastră. Fata cu ochi albaștrii și cu zâmbetul pur a intrat fără să îi pese în  biserică și a salvat câțiva dintre copii, în timp ce atâția alții au fost măcelăriți...Nu a mai rămas nimic din ei. Nu au mai rămas decât bucăți de carne. Bucăți ce miroseau a friptură stricată. Gândul că acele familii nu își pot înmormânta creștinește copiii mă face să plâng în hohote. O admir pe Zasha. Atunci când se apropie de mine mă trec fiori reci, făcându-mi inima să bată într-un ritm alert. Este o femeie puternică. A intrat în timpul acelor bombardamente fără a se uita înapoi deși noi, camarazii ei, am strigat la ea să se oprească atunci când a luat-o la goană de lângă noi, dar în acele momente ea nu ne auzea. Ea știa un singur lucru: că trebuie să salveze acei copii iar faptul că nu a putut să o facă pentru ea a fost un eșec. A blestemat și s-a blestemat că un proiectil a fost scuipat la 100 metri de ea, aruncând-o pe spate, izbind-o de asfaltul fierbine, moment în care un firicel de sânge i-a curs din gură. Trupul ei inert îmi inspiră atâta fragilitate iar ochii ei de căprioară mi-a făcut inima să tresară. Zasha simțea gustul cald al sângelui ce se scurgea din gură. Inima îmi bătea într-un ritm alert. Nu îmi doream și nu îmi doresc să o pierd. Este singură mea licărire în tot acest ocean negru, în tot acest sumbru peisaj. S-a ridicat cu greu de jos, clipă în care dorea să se ducă iarăși în mănăstire dar un sunet asurzitor a dat-o înapoi, făcând-o să blesteme printre dinți, lacrimile năpădindu-i ochii: "Buuuf:

               — La dracu, spune ea, punându-și mâna în dreptul ochilor, iar cu cealaltă mâna îl trase pe unul din micuții salvați după ea. Lacrimile nu conteneau să se oprească și îi curgeau râuri râuri. Dacă eram mai rapidă, rostește ea întorcându-se cu spatele la biserică, imaginea de acolo durând-o fizic.

          — Ai făcut tot ceea ce ai putut tu, Zasha, rostesc eu, punând mâna pe umărul ei, moment în care ea se întoarce, atingerea mea fiind parcă un electroșoc.

          — Nu! Nu îmi spune tu mie asta, Demetri, rostește ea, impingându-mă în silă, privindu-mă cu ura unui inamic. Pentru prima dată Zasha se uită cu ură la mine, moment în care toată lumea mea se dărâmă.

        Zasha...Zasha...Lumina mea în tot acest abis, în tot acest război cumplit. 

       La amintirea acestor momente, lacrimile îmi curg șiroaie, corpul îmi tremură din toate încheieturile, iar gândul că nu mai am control asupra lui mă sperie  . Niciodată nu vom ști unde vor ataca inamicii. Au omorât și omoară femei, copii și bărbați. Și acesta este doar începutul. Nu au ținut și nici nu vor ține cont de absolut nimic. Dumnezeu să ne ajute și să ne protejeze. Știu că este un război sângeros ce multe pagube materiale şi umane, dar parcă totul este mult mai negru decât mi-aș fi imaginat.. Numai gândindu-mă la aceste lucruri inima mi se făcea mică. Mă întreb oare dacă voi supravieţui deoarece m-am dus acolo silit, obligat, dar trebuia să îmi serveasc patria, dar Zasha? Zasha nu a vrut să își abandoneze fratele în linia întâi. Este cea mai curajoasă femeie pe care am cunoscut-o. A renunțat la copilăria ei, la toate etapele adolescenței pentru a-și servi țară împotriva dorinței părinților. S-a certat cu mama ei, fugind de acasă în miezul nopții. Zasha mea curajoasă.

      În orice moment nemții ne pot ataca trupele așa că nu putem să avem luxul de a dormi, de a ne lasă prinși cu garda jos așa că ochii îmi sunt pironiți la camaradul din fața mea. Este istovit așa că el nu mai poate sta să se păzească.

      Liniștea nopții îmi dă fiori pe șira spinării... Stele parcă sunt singurele care veghează asupra noastră. Înghit în sec. Doamne, oare ce va fi?

      Sunt crescut cu această doctrină de către părinţii mei, în special de mama: să apăr neamul și țara..Mă îngrozeşte gândul că sunt în război, în linia întâi, în garnizoană, dar dacă asta înseamnă ca patria mea să fie apărată, o fac, mă sacrific.

      Noaptea este atât de scurtă pentru ceea ce are să urmeze.

     În sfârşit reușesc să adorm puţin dar un fior rece îmi străbate şira spinării atunci când nişte sunete puternice mă trezesc. Sunt inamicii. Unde este Zasha? Nu o văd. Aceste sunete îmi dau semnalul că suntem atacați. Este momentul să îmi fac datoria alături de ceilalţi camarazi de-ai mei. Este dovadă mea supremă că îmi iubesc neamul şi ţara.

      Țipete de durere, de implorare se aud venind din stradă. Milă, asta cer bieții oameni. Copii, femei, familii întregi sunt măcelărie și aruncate în gropi.

     Văd din depărtate: unii comandanți nemți se amuză pe seama unei mame cu fetița ei, moment în care ea îi scuipă în silă la picioarele lui. Îi dau o lopata după care ei îi fac semn să sape până fac două gropi: una mai mică și una mai mare. Zărind acest lucru, sângele îmi clocotește în vene, înroșindu-mi obrajii. Aveau să își sape propria groapă, a ei și a puiului de om, acest gând făcându-mă să icnesc. Mi se face rău, dar trebuie să continui să mă arăt în bătaia pustii. Vreau să mă duc la acel neamț să îl arunc dincolo de gară, dar dacă mă vede, cu siguranță va trage asupra bietei femei și asupra inocentului copil și nu, nu mai vreau să mai am încă o moarte pe conștiință.

      Haosul provocat de nemți nu îl putem stăvili noi. Zasha încearcă să ascundă toți civilii în clădirile pe care credeam noi că nemții nu vor bombarda, dar , oh! Cât se înșeală. În momentul în care aleargă către ei o bombă fu scuipată din tunurile tancurilor germane: "Bufff", moment în care Zasha căzu peste trupul încă cald al unui civil împușcat mortal clipă în care alerg spre ea. În acest haos încep să țip la ea pentru a vedea dacă e vie, secundă în care se ridică cu greutate, clătinându-se pe picioare. Clipește de două ori după care îi prind trupul mic în brațele mele puternice.

     — Ești bine!, rostesc eu, îmbrățișând-o și protejând-o cu trupul meu, făcându-l scut în jurul ei. Ești bine, termin eu, luând-o în brațe și transportând-o către spitalul improvizat, privirea mea fiind una speriată.

           ⊰᯽⊱┈──╌❊╌──┈⊰᯽⊱