Dragoste şi război

Capitolul 5

    Aerul rece îi biciuiește întreg corpul Zashei, ca un inamic ce vrea să o distrugă cu totul, să îi fure tot ceea ce are mai scump și bun.

   Cu greu, fata cu chipul senin ca o zi de vară încearcă să se miște, moment în care realizează că frigul i-a paralizat trupul.

    Încercând să își deschidă ochii, Zasha clipește și încearcă să își miște membrele,reușind să o facă, moment în care înghite în sec, lacrimi rostogolindu-se pe chipul ei murdar. " Sunt bine, nu am murit", gândește ea. Capul și-l simte din ce în ce mai greu, iar gândurile îi sunt din ce în ce mai învălmășite.

   Cu inima grea încearcă să își descleșteze mâna de pe sacoșa ce o ține strâns în brațe. Oare unde este? Cum a ajuns aici? Este atât de confuză.

   — De ce nu îmi mai amintesc absolut nimic? spune Zasha cu un ton plin de amărăciune, făcându-i trupul firav să se clatine. La naiba, ce fac aici? continuă ea, punând mâna pe frunte, clipă în care pe degete simte ceva cald și lipicios. Oh, Doamne! țipă ea speriată, văzând pe mâna ei ceva roșu.

      Inima începe să îi bată într-un ritm alert. Frica și deznădejdea pun stăpânire pe corpul ei, moment în care scoate un țipăt răgușit, că al unui animal de pradă ce este înhățat de prădătorul lui. Zasha are impresia că viața ei se termină, că își încalcă cuvântul dat față de Mihailov, iar asta îi sfășie sufletul de durere și groază. Nu poate să îl lase în voia sortii pe varul ei. Închide ochii, moment în care amintirile o năpădesc. Câtă grijă a avut de ea, câtă iubire i-a dăruit și încă îi dăruiește. Este ca un frate pentru ea, deși golul pe care l-a lăsat Piotra nu îl va umple nimeni niciodată, dar timpul a învățat-o să accepte destinul, nu să vindece cicatricile și durerea ei. Mijind ochii, în gând îi vin conversația și cuvintele aruncate bietei ei mame. Ochii îi sunt grei. Știe că mama nu a vrut ca Piotra să moară, este conștienta că viața lor nu mai este aceeași, că ceva în sufletul lor s-a rupt de când fratele ei nu mai este.

     Ochii îi sunt împăienjeniți de lacrimi ce îi ard ochii frumoasei și tinerei Zasha. Încearcă cu greutate să se ridice de la pământ. Cu trupul clătinând în bătaia vântului, a frigului, Zasha începe să își revină în simțiri. Își aduce aminte doar un singur nume: Mihailov. Se ridică încet, corpul începând să îi tremure, fata fiind încă slăbită, dar își amintește că scopul ei este să îl găsească pe Mihailov, ce de-a lungul anilor i-a fost alaturi, iar inima îi spune că trebuie să îl protejeze. Vrea să aibă grijă de el așa cum vărul ei a avut de ea.

     — Jur că te voi gășs, vărule! rostește ea, cu bărbia tremurândă, chipul căzându-i în palmele micuțe.

      Sub pașii grei ai fetei, picăturile de ploaie ce acoperă băltoacele umplute scot un zgomot ciudat, un lipăit ce îi provoacă o durere groaznică de cap, făcând-o să se strâmbe, încruntându-se, masându-și tâmplele.

     Zasha grăbește pașii ce îi simte din ce în ce mai greoi, călcând din ce în ce mai apăsat, fiind parcă mânată de dorința de a-l găsi pe vărul ei.

      Liniștea străzilor pustii o face să icnească. Îi este așa foame! Este lihnită, iar puterile îi sunt sleite. Trebuie să facă rost măcar de o coajă de pâine, dar știe că este aproape imposibil. La colțul străzii zărește o brutărie. Își grăbește pașii. Mirosul de pâine caldă o atrage ca un magnet.

     În timp ce grăbește pasul, dintr-odată, parcă de nicăieri, simte o mână puternică ce îi rotește violent de brațul, moment în care paralizează, nemaiputând să se miște. În fața ei este un bărbat înalt, blond cu niste ochi negrii ce-i paralizează întreg corpul.