O singură noapte i-a schimbat viața lui Callie Reed fără ca aceasta să își poată da seama.
Crede că va uita, că următoarea zi va aduce totul la normal, dar el va fi acolo să îi aducă aminte întotdeauna tot ce i s-a întâmplat între acele blocuri.
Î...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Tind să cred că uneori nu îți iei creierul cu tine când ieși din casă.
Puteam să jur că l-am pierdut pe Xavier pe vreo străduță lăturalnică până să vorbească. De când am plecat de la depozit, doar a oftat din când în când, probabil enervat de mine și de situația în care l-am pus. Am deschis gura de vreo doua ori să spun ceva, orice, dar m-am gândit că e mai bine să tac, decât să zic vreo tâmpenie. Nu aș putea face sau spune ceva să îndrept situația, e clar că dacă eroul tăntălău nu era acolo –din nou– ajungeam oale și ulcele. Numai gândul cu mine întinsă pe jos, într-o baltă de sânge, îmi provoacă greață și îmi face corpul să tremure.
— Eu tind să cred că tu mereu ai un morcov în fund. Ai vorbit frumos cu cineva, până acum? îmi dau ochii peste cap, deși știu că el nu îmi vede acest gest
Nu îmi răspunde. Ori nu are un răspuns, ori vrea să mă enerveze, ori gândește un răspuns care să mă facă să tac. Sincer, orice e bine-venit din partea lui acum, liniștea doar mă face să îmi aduc aminte de situația și problemele mele actuale, iar asta mă va duce curând la disperare și ulterior la un cabinet de psihiatrie.
Nu am idee încă unde suntem, m-am lăsat ghidată de el și nu ne-am întors pe unde am venit, pentru că mi-aș fi dat seama. Am încredere în el, nu pe deplin, dar am. M-a ajutat de cateva ori, deși nu avea nici un interes sau motiv să o facă, mai ales după modul în care m-am purtat cu el. Putea pur și simplu să mă lase acolo, dar nu a făcut-o, nici în acea seara și nici acum. Nu e lipsit de sentimente, doar că le ascunde bine sub privirea și cuvintele de om dur. Ceva l-a facut să ajungă așa, sau poate a fost mereu în felul ăsta. Xavier poate fi o enigmă.
— Da. Crezi că dacă nu vorbesc frumos cu tine, nu vorbesc cu nimeni? Trebuie să și meriți cuvinte frumoase, iar până acum nu m-ai convins că le-ai merita, răspunde detașat, suflând fumul acumulat în cavitate, după ce trage cu nesaț din țigară.
Pufnesc deranjată. Să le merit? Abia dacă am vorbit în preajma lui, nici măcar nu mă cunoaște. Asta ar putea fi cea mai lungă conversație a noastră, iar el îmi spune că nu l-am convins că merit?
— Știi ce? Nu trebuie să merit nimic de la tine, nici măcar nu ne cunoaștem.
Îmi pun mâinile în sân și mă opresc fix la intrarea pe aleea casei. Mă întorc cu fața spre el și aștept să spună ceva. Acesta aruncă mucul de țigară pe jos, îl strivește cu piciorul stâng și privește străduța slab luminată, dar pe mine nu. Acum îmi dă impresia că este un om deschis, mai târziu se comportă ca un înfumurat.
— În fine, mulțumesc... pentru că nu m-ai lăsat în ghearele lor –continui după ce fac o mică pauză– și pentru că m-ai adus până acasă...
Las cuvintele în aer. E greu să mulțumești după ce te-ai comportat ca o râzgâiată, recunosc. Felul în care îmi vorbește și acționează depinde doar de mine. Trebuie să țin minte asta.
