În căutarea fericirii

Capitolul 11

-Perspectiva lui Vlad-

O săptămână. 7 zile. 168 ore. 10 080 secunde. Cine s-ar fi gândit că într-un timp atât de scurt s-ar putea întâmpla atâtea. Un loc căruia i-ar trebui să-i spun acasă, cafea vărsată, am devenit profesor de mate la domiciliu, o fostă nebună e pe urmele mele și încerc să scap de ea cu o iubită falsă care e chiar foarte simpatică, astăzi îmi scot gipsul și probabil mă va durea mâna o vreme, însă ce e mai rău e că mi-e dor de ei, de părinții mei.

Ușa camerei mele se deschide brusc iar Andrei dă năvală în cameră.

Andrei: Trezireaaa! A, ești treaz deja.

Când îl văd mă grăbesc să închid laptopul, având grijă să îl pun pe noprieră.

Vlad: Da, m-am trezit adineauri.

Andrei: Păi hai, azi după ore scăpăm de gips.

Vlad: În sfârșit, credeam că nu mai trece săptămâna asta!

Ziua mea a fost exrem de plictisitoare. După ce am fost cu Andrei la medic și am acos gipsul , m-a târât la mall de parcă ar fi fost o fetiță răsfățată și m-a obligat să mănânc. Într-un final am ajuns și acasă, fiind deja seară iar după ce am trecut de marele interogatoriu la care m-a supus Ioana am reușit să mă furișez în camera Ancăi pentru că...da.

Anca: Și... Cum e mâna?

Vlad: E bine. Mă doare puțin, dar medicul a spus că e normal și că în câteva zile va fi ca nouă.

Anca: Ce mă bucur! Dacă vrei, putem amâna lecțiile pe seara asta.

Vlad: De ce să nu le facem în seara asta și să irosim o seară de sâmbătă pe niște mate? Facem acum și tot weekend-ul nu mai avem treabă.

Anca: Ok, așa facem!

Zilele treceau, iar eu și Anca ne înțelegeam din ce în ce mai bine, petreceam destul de mult timp împreună după ore. Avantajul meu e că Doris chiar s-a ținut de promisiune și nu m-a mai băgat în seamă la școală.

-Perspectiva Ancăi-

A trecut o săptămână și ceva de când Vlad a scapat de gips. Ne înțelegem din ce în ce mai bine pe zi ce trece și mă bucur din tot sufletul că m-a lăsat să îl cunosc mai bine, demonstrându-i astfel Larei că s-a înșelat amarnic.
E o zi plictisitoare de miercuri iar vremea de afară e puțin mohorâtă. Stau în camera mea nefăcând absolut nimic când deodată telefonul începe să sune. Îl iau de pe noptieră și mă uit la apelant. Domnul de la magazinul acela unde am dus la reparat chitara lui Vlad. Fără să mai ezit, răspund apelului și duc telefonul la ureche. Sper doar să fie de bine.

Domnul: Bună, am sunat în legătură cu chitara ce ai adus-o acum două săptămâni. E gata. Poți veni să o iei.

Huh...ce bine.

Anca: Pot trece oricând?

Domnul: Da, în timpul programului de lucru, închidem la 18.00.

Anca: Mulțumesc mult! Cel mai probabil trec astăzi să o iau.

Domnul: Bine, o zi bună!

Anca: Mulțumesc, de asemenea.

Îi închid și mai că îmi vine să sar de bucurie. Sper ca reacția asta să o aibă și Vlad.

Iau din nou telefonul în mână și o sun pe Lara. Trasez linii scurte pe suprafața noptierei ajutându-mă de degetul arătător în timp ce aștept să răspundă. Și... a dat Domnul!