My treasure

CAPITOLUL I

26 aprilie 1880

-Da și am auzit cum că a nimicit orice vas de-i apărea în cale. E de neînvins! spune bărbatul cu o barbă lungă și neagră ce mai că se îneca din cauza tusei sale cauzată de tutun, ducând mai apoi spre gură halba sa plină cu bere.

-Într-adevăr, se spun multe lucruri despre el. E de-a dreptul înfricoșător! îl aud și pe bărbatul de lângă el ce părea puțin mai în vârstă datorită pielii sale zbârcine și a ochilor galbeni ce-i umblau de colo-colo ca două bile neastâmpărate.

-Din câte am înțeles, corabia sa va ancora în portul nostru din clipă în clipă, toate domnițele din oraș discută despre asta.

-Degeaba, am auzit că n-a fost în viața sa interesat de vreo domnișoară la cei douăzeci și trei de ani de viață. E ca un lup de mare singuratic ce știe doar să vâneze și să se aventureze pe oceanele tulburi pline de primejdii.

Știu prea bine că nu e deloc politicos să tragi cu urechea la o discutie, însă de ați ști voi ce povești de viață aud eu de cele mai multe ori, sunt sigură că mi-ați înțelege curiozitatea. Dar, cu siguranță și mai nepoliticos e să nu te prezinți, nu-i așa? Mă numesc Erin, și am doar optsprezece ani. Pentru vârsta mea nu fac ce alte fete de seama mea obișnuiesc, servesc într-un bar din centrul portului Bridlington și mă întrețin cu puținul pe care îl am.

-Încă 4 halbe de bere la masa patru, Erin, spune Anne, prietena mea preferată și de altfel și singura.

Și ea este ajutor exact ca și mine în acest bar, doar că este fiica celor doi soți ce dețin localul și de obicei se mai oferă să îi ajute când barul este mai plin, asta în jurul orei 18. Sincer nu știu ce aș fi făcut acum fără ajutorul pe care ea și părinții ei mi l-au oferit. Mi-aș fi dorit să am și eu niște părinți care să mă iubească măcar pe jumătate cum o făceau soții Bifrost. Dar nu putem avea în viață tot ce ne dorim, nu-i așa?

-A ajuns în port! A ajuns în port! se aude deodată vocea pițigăiată a unui copil de nici zece ani cum strigă entuziasmat din pragul ușii. Era ca și cum viața sa ar depinde de vestea pe care avea să o dea.

-A ajuns, sigur că a ajuns, aud și vocea bătrânului de adineauri.
Masa la care se afla a început să se cutremure din cauza mișcării bruște a scaunului care m-a făcut să strâmb ușor din nas.

Curioasă după cum ați observat, arunc o privire pe fereastră și observ cum mulți oameni se adunau și fugeau pentru a putea vedea de aproape corabia ce acum ancora în portul care de cele mai multe ori era pustiu. Era ca o mare sărbătoare atunci când un vas ajungea în portul nostru.

-Hm, nu vrei să vezi ce se întâmplă acolo? Pot curăța eu aici, mergi și aruncă o privire, spune Anne având un zâmbet larg pe față, știind cu siguranță că fierbeam de curiozitate.

-Sigur poți să cureți aici de una singură? Să știi că nu sunt atât de interesată, nu pare a fi o mare chestie, spun începând să-mi mușc buza inferioară, privind cu coada ochiului agitația de afară.

-Nu te pricepi să minți, asta e clar, spune chicotind, asemenea unui chițăit de șoricel.

-Dacă spui că te descurci, atunci voi merge să arunc o privire. Nu va dura mult, spun lăsând sorțul în cuier, ieșind mai apoi rapid pe ușă fără să mai adaug ceva.

Grăbesc pasul și observ cum mulți oameni erau adunați în jurul corabiei ce arăta splendid in bătaia razelor de soare. Pânzele albe erau lăsate în voia vântului nebun, iar oamenii de pe punte trăgeau de diferite frânghii, fluierând în timp ce își făceau treaba cu mult drag. Erau atat de ordonați și munceau ca un adevărat echipaj.

Deodată, ușa cabinei căpitanului se deschise, și, din mica încăpere ieși un barbat înalt, cu un păr brunet și lung puțin cârlionțat, dichisit din cap până în picioare. Costumul ce era făcut dintr-un material scump, părea să fie croit exact după trupul său frumos proporționat și de invidiat. Chipul său era curat și puteam să jur că avea o piele extrem de fină, străbătută de un zambet ce ar fi frânt inima multor domnișoare. Părea un prinț în toată regula, nicidecum bărbatul de care domnii de adineauri discutau.

Într-o fracțiune de secundă, a prins frânghia ce se legăna prin spatele său și a sărit de pe puntea corabiei, stârnind multe suspine din partea mulțimii ce privea înmărmurită scena ce se desfășura în fața lor. A aterizat elegant pe lemnul șubred al docului și și-a ridicat lent capul, afișându-și dantura.

-N-aș fi crezut până acum că galionul meu ar putea fi așteptat cu atâta nerăbdare de o mulțime ca asta, spune având un accent pe care îl mai auzisem până acum, însă nu știam sigur dacă era spaniol sau italian.

Mai apoi, am simțit cum timpul parcă se oprise. M-a fixat cu ochii săi negri ca adâncul misterios al oceanului, clipind nedumerit pentru câteva secunde bune. Nu puteam să mă mișc, simțeam cum privirea sa mă ține în loc, cum sângele-mi pulsa prin vene și cum se urca în obrajii mei, prinzând o culoare rozalie.
Simțeam cum privirile oamenilor erau acum ațintite asupra mea, eram stânjenită și îmi doream să fiu mâncată de pământul ce nici nu-l mai simțeam sub piciarele ce-mi tremurau. Dar el, el continua să mă privească fără reținere.

În acel moment, am făcut stânga împrejur și am rupt-o la fugă. Altceva ce puteam face? Să stau acolo nu era o soluție, cu siguranță dacă o mai făceam aș fi leșinat din cauza emoțiilor pe care le aveam. De ce nu am făcut asta mai devreme și am rămas înmărmurită în asemenea fel?

Știam eu că trebuia să rămân la bar să o ajut pe Anne și știam că trebuia să îmi stăpânesc curiozitatea asta ce într-o bună zi mă va băga doar în probleme.

Dar de ce ai ți-ai oprit privirea asupra mea? De ce mi-ai dat atâția fiori și m-ai făcut să simt cum îmi fuge pământul de sub picioare?