My treasure

CAPITOLUL II

Acel păr mătăsos și lung cu puțin deasupra fundului ce se legăna la fiecare mișcare, corpul mic și mlădios ce mă făcea să îmi pierd credința și să cad pradă nebuniei, ochii mari acoperiți de genele lungi, fiind atracția principală a feței ei. Buzele pline și sângerii, stăteau ușor întredeschise, conturând un chip angelic alături de pomeții frumos definiți și de niște pistrui ce-ți dădeau un aer copilăros, te făceau să crezi că n-are mai mult de sapteșpe ani. Al naibii de atrăgătoare și nici măcar nu se compara cu alte femei pe care le-am vazut la viața mea, fiind desigur multe. Dar simțeam ceva legat de ea. Simțeam că ceva ne leagă.

-Căpitane! revin la realitate și îmi scutur instinctiv capul.

Aud vocea prea bine-mi cunoscută a lui Philip, prietenul meu de cel mult cinci ani. Omul meu de bază, fulgerul din echipaj și sufletul de la bord. Băiatul de aproape douăzeci de ani își flutura brațul, în încercarea de a mă face atent.

-S-a întâmplat ceva, matelot? spun revenindu-mi parcă din transă, ridicându-mi capul ceva mai bine pentru a-i putea vedea expresia de puștan.

-Nicidecum, ți-am urmat îndeaproape ordinele și am finalizat sortarea mărfii. În plus, Samuel mi-a transmis să nu care cumva să întârzii și de data asta la cină, adaugă el.

Fac o mișcare rapidă din cap pentru a-l asigura că am asimilat informația, scăpând un râset printre buze. Cu siguranță Samuel, bucătarul navei, mi-ar fi tăiat picioarele dacă întârziam și de data asta la masa pregătită cu multă sârguință.

Când mă întorc spre mulțimea de adineauri, neînțelegând desigur de ce englezii ar aștepta cu atât interes o navă din flota italiană, observ cum garda reginei își face apariția grăbită, în număr de șase. însfârșit, englezii poate au înțeles puterea Italiei și s-au decis să primească oaspeți ceva mai politicos.

-Se pare că venirea voastră nu a fost doar o vorbă în vânt, spune o voce pe care sincer nu mi-aș fi dorit nicio secundă să o aud, știind ca provine de la căpitanul gărzii, îngâmfatul de Nicolas.

-Nu îți face plăcere să mă vezi după atât amar de timp? Nu te-a înștiințat regina cu privire la venirea mea? Mare păcat, spun având evident o urmă de răutate în glas, știind prea bine că îl va deranja ceea ce am spus.

Nicolas era un bărbat zvelt, cu părul de culoarea grâului copt muncit de țărani. Trebuia să recunosc, pentru un englez se putea lăuda destul de bine. Însă la capitolul personalitate mai avea mult, dar mult de lucrat.

-Ești același încrezut pe care-l știu. Îți sugerez să îți termini treaba cu cât mai repede cu putință, asta dacă ții la onoarea ta, spune batjocoritor. Iar voi, la ce va uitați? N-ați mai văzut o navă, ce Dumnezeu atâta zarvă pentru nimic? își lasă capul ușor pe o parte pentru a-mi vedea fața ce desigur era crispată din cauza vorbelor sale jalnice.

Însă nu aveam de gând să-i răspund jocului murdar, tipic unui englez lipsit de demnitate ca Nicolas, ce nu știa ce decât să asculte ordine nebunești.

Ocolesc mulțimea ce acum era speriată din cauza venirii gărzii, mergând lent pe străduțele din orașul fantomă.

Clădirile cu mult diferite de cele din Italia, îmi dădeau un aer straniu și lipsit de viață. Anglia era lipsită de orice strop de lumină, de culoare, oamenii erau speriați de gărzi ce patrulau ca niște câini turbați pentru a confisca mărfurile bătrânelor ce vindeau pentru a-și cumpăra de ale gurii, iar negustorii necinstiți și lacomi, scăpau ca prin urechile acului. Nedrept, nu-i așa? Asta era Anglia in secolul al XIX-lea, nu că Italia ar fi cu mult mai diferită, însă speram la o schimbare din partea ambelor puteri, speram pentru nepoții mei, dacă pentru mine ar fi fost mult prea devreme. Dar, în ciuda faptului că democrația era în scădere, italienii aveau simțul frumosului și apreciau orice ținea de lume. Eram diferiți ca oameni de aceste făpturi transparente.