Merg pe străduța pe care abia intră razele soarelui, care se pregătește să apună.
Nimeni nu circulă. Nu se aude nici un zgomot, nici măcar ciripitul unor păsări sau lătratul unui câine. Doar pașii mei pe fundal, care trezesc strada asta de mult adormită.
Ma uit în spate și nu rămân surprins când aud un sunet de tocuri. Bine, nu sunt surprins, deoarece stiam ca ea va ieși. Stiam că stă pe strada asta, tocmai de asta am făcut ocolul ăsta atât de mare. Voiam să o văd. Să o revăd. Imi era dor de prezența ei, de parfumul ei, de ochii ei, de glumele ei care nu erau amuzante, dar care te făceau să râzi când vedeai cu cât entuziasm le spunea.
- Erick!
Eram sigur. Stiam că așa va face - că mă va striga, pentru că s-ar simți prost să nu o facă, să se comporte ca și cum nu m-ar fi iubit vreodată, când sunt sigur că a făcut-o din tot suflețelul ei mic. Mă rog, până a apărut el. Iubirea ei de mult uitată, pierdută undeva în abisul trecutului, amintirilor.
Știam că nu aveam cum să fac concurență cu el. Știam ce înseamnă el pentru ea, cu toate că s-a mințit singură atâta timp. Si-a dat și ea seama într-un final, și atunci s-a simțit ca dracu. Nu pentru sentimentele ei, ci culmea, pentru sentimentele mele. Nu am inteles-o și nici nu cred ca o voi face vreodată.
Mă întorc ca să o salut, dar proasta mișcare. Prost momentul. Dragul ei apare și o îmbrățișează din spate, apoi o sărută lung și apăsat.
Imi dau ochii peste cap și mă întorc la drum. Imi pare rau că am venit pe strada asta.
Oare a câta oară imi pare?
