CAROLINE(fiica contelui de Kergaz)

CAROLINE

Mă trezesc din somn, urlând, într-o baltă de sudoare, tremurând de groază
cu dureri în tot corpul și cu o febră de nedescris.
Ani întregi de coșmaruri, nopți albe ce par să nu se sfârșească, treziri pline de spaimă, cu urmări lipsite de logică.

Cine poate înțelege !?
Nu este numai un vis urât, este ceva de neînțeles, de parcă cineva ar vrea să îmi transmită ceva, ar cere ajutorul meu.
Alerg printr-o pădure, strigând un nume, Armand.
Tufișurile pline de mărăcini îmi zgârâie tălpile, crengile copacilor îmi lovesc obrajii, dar eu alerg fără să mă gândesc la aceste nimicuri. Trebuie să-l găsesc pe cel ce îmi tulbură visele.

Cu cât mă afund mai mult în inima pădurii cu atât goana mea devine mai sălbatică.
Înaintea mea aleargă o umbră, fără să dea importanță chemărilor mele disperate, în urma mea simt zgomotul unor pași ce mă urmăresc.

În goana mea nebună, întorc capul pentru a vedea cine mă urmărește. Văd numai niște luminițe apropiindu-se din ce în ce mai mult. Teama mă cuprinde, alerg din ce în ce mai repede, până în dreptul unui pom secular.

Mă împiedic și cad, apuc să văd cum o umbră  se năpustește asupra mea și...mă trezesc.
Tot corpul mă doare, simt tălpile arzând de usturime, iar fața îmi ia foc din cauza zgârâiturilor, ca și cum totul ar fi fost real.

De fiecare dată mă întreb ce poate fi:
sunt nebună? somnambulă? îmi pun o mie de întrebări fără să găsesc un răspuns.
Și apoi, cine este acest Armand în căutarea căruia sunt de  fiecare dată când coșmarul revine?
Acest nume îmi este străin, nu cunosc pe nimeni cu acest nume și nici nu știu dacă există cu adevărat.

Amintiri vagi, din copilărie îmi apar în minte dar nu sunt sigură că le-aș fi trăit eu, e ca și cum cineva încearcă să pătrundă în mintea mea, încercând să îmi transmită un mesaj.

Văd chipul nedeslușit al unui bărbat, îi aud vocea plăcută, plină de bucurie când mi se adresează:

-Ai grijă, Caroline! ești prea mică pentru acel leagăn! S-ar putea să cazi și să îți faci rău.

În subconștientul meu, știu că este vocea tatălui meu, cel adevărat, cel care ne-a părăsit într-o bună zi, fără să mai știm nimic despre el.
Aveam în jur de trei, patru ani, chipul său îmi este neclar, în fiecare zi s-a șters puțin câte puțin din memoria mea.
  În toată casa nu exista o fotografie de-a lui, o imagine care m-ar fi ajutat  să- l păstrez viu.

Cu timpul am uitat până și faptul că am avut un tată. Locul lui îl ține cel pe care mama îl adusese în viața noastră,  tata Jack.

De fiecare dată când o întreb pe mama ceva legat de tatăl meu, chipul ei se schimbă, inspirând un fel de teamă abia ascunsă.  Nu înțeleg de ce? de cine îi este teamă? dar cert este că de fiecare dată renunț să îi mai pun întrebări, iar asta se pare că o face să se simtă ușurată.

Fratele meu, Niky, este cu aproape trei ani mai mare decât mine, nu știu cât de mult  și-l amintește, nu țin  minte când am vorbit ultima oară de el, sau dacă am vorbit vreodată.
Vremurile frumoase, când el mă vedea ca pe o soră, mă ocrotea de rele, mă îmbrățișa când îmi făceam rău, au trecut de mult. Acum, mă suportă, face tot posibilul de a sta departe de mine, mă vede ca pe ceva ce i-ar putea face rău. Coșmarurile mele mă fac să par malefică în fața lui, viziunile mele sunt o altă cauză ce îl ține departe de mine.

Asta e valabil și pentru mama și Jack.

Ce vină am eu? Nu știu de ce mi se întâmplă toate astea, de ce nu pot fi și eu normală? astfel încât să mă pot bucura de dragostea lor.