CAROLINE(fiica contelui de Kergaz)

CASTELUL

  După un drum lung și obositor, am ajuns în sfârșit pe domeniul Kergaz .
  O priveliște de basm, castelul măreț domina prin frumusețea lui antică.
  Mă uitam cu stupoare, neputând să cred că fac parte din acea familie cu titlu nobiliar.
  La intrare, servitorii, așezați în șir indian pentru a-mi da bun venit. Mă priveau cu fețe zâmbitoare și cu ochii măriți de mirare, de parcă eram un lucru rar, nemaivăzut până atunci.
   Era normal, aveam să aflu mai târziu, de când unchiul meu s-a retras în acel castel, viața era monotonă, fără vizite, petreceri, nimic spre a le colora zilele sumbre.
  Acum, cu venirea mea toți sperau în schimbare, într-un stil de viață mai armonios, ceva vizite, ceva petreceri, acel ceva ce ar aduce lumină în acel loc de mult uitat de lume.
 
   Măreția și frumusețea castelului  se pierdea ca o umbră în singurătatea ce transforma totul într-un pustiu , ceva legendar, de cum ar fi aparținut unui timp anterior.

Interiorul medieval, de o frumusețe rară, mi-a tăiat respirația.

  Chipurile celor din familia Kergaz, din cele mai vechi timpuri și până în prezent, erau redate în tablourile ce umpleau pereții de cel puțin  câteva sute de ani.
 
  Printre acele chipuri, unul îmi atrase privirea în mod irezistibil, o tânără ce ținea în brațe un copil ce îi răvășea părul lung, surâzând. Pe chipurile lor se  vedea fericirea, înțelegeai imediat că îi unea un strâns sentiment.
  Chipul copilului aducea mult cu acela al fratelui meu, Niky, iar acea femeie ...părea să fiu eu, atât de mare era asemănarea.
 
-Cred că ai ghicit deja cine sunt cei doi? aud vocea unchiului Albert.
Ea este mama, pe care vei avea ocazia să o vezi cât de curînd, iar el, zise cu voce gâtuită de emoție, este Armand, fratele meu,  tatăl tău, cel ce a frânt inima mamei în momentul în  care a părăsit domeniul.

  Mă împinse un pic mai într-o parte, în fața unui alt tablou, unul măreț care părea să le umbrească pe celelalte.
 
-El este tatăl tău, așa cum arăta în acel an fatidic, așa cum îl ținem minte, așa cum va rămâne în memoria noastră pe veci.
  Vocea îi devenea din ce în ce mai slabă
înecată de amintiri dureroase ce îl răscoaleau . Oftă lung, sfâșietor și se așeză pe un fotoliu, acoperindu-și fața.
  Èmana atâta tristețe, amintirile  îi provocau atâta suferință! 
 
M-am apropiat de el, i-am pus mâna pe umăr și cu voce slabă am încercat să îl liniștesc.
  El mă privi blând, îmi prinse mâna, mă atrase în fața lui și începu cu vocea plină de emoția amintirilor:
 
-Tatăl tău a fost primul născut, era un copil deosebit și apoi a devenit un bărbat deosebit, iubit de toți cei care îl cunoșteau.
  Nimeni nu rezista șarmului său,  avea ceva ce îți inspira teamă și respect, dar în același timp, te simțeai atras, nu puteai să nu îl iubești.

  Era moștenitorul de drept al acestui domeniu, avea rolul de a duce mai departe faima familiei, titlul de conte de  Kergaz.
  Odată cu dispariția lui, tatăl meu a fost răpus de durere. A murit cu sufletul distrus, știind că dinastia noastră se va stinge odată cu el.

Eu nu am fost demn de a-mi forma o familie, de a avea moștenitori, iar fiica surorii mele nu poartă numele nostru.

  Se oprește, îmi strânge mâna, se ridică  greoi, și continuă, prinzându-mă de umeri și privindu-mă în ochi:

- Acum, cu sosirea ta, speranța a renăscut în inimile noastre. Tu vei fi cea care ne va duce numele mai departe, cea care nu va lăsa ca acest nume să moară o dată cu mine. Niky ar fi fost moștenitorul de drept, dar se pare că  D-zeu are alte planuri cu el.

- Unchiule, nici eu nu port acest nume, eu și fratele meu purtăm numele lui Jack. Eu mă numesc Caroline Watson.

- Știu, scumpa mea, acesta este numele pe care vi l-a dat acel om, dar voi sunteți înregistrați cu numele de Kergaz, m-am interesat!  Va trebui să autentificăm certificatele de naștere.
Tatăl vostru v-a recunoscut, nimic nu poate schimba asta.