CAROLINE(fiica contelui de Kergaz)

AMINTIRI DIN TRECUT

     Copilă fiind, aveam de înfruntat episoade neplăcute, fel și fel de viziuni îmi invadau mintea, ca și cum eram menită să rezolv mistere din lumea întunericului.
   Majoritatea se întâmplau seara, abia întinsă în pat, dar câteodată și  ziua.
   Odată, in curtea scolii, într-un grup de prieteni am avut senzația de a fi urmărită. Simțeam în ceafă o respirație rece care îmi dădea fiori în tot corpul.
   M-am întors, nimic ciudat, doar un copil (din clasele mari), aplecat spre mine, probabil pentru a înțelege mai bine ceea ce vorbeam noi.
   Surpriza a fost când, privind-ul mai bine, am realizat tăișul din privirea lui.
   Doi ochi negri ce păreau de gheață, dar în același timp aruncau flăcări.
   Un zâmbet îi strâmba colțul gurii, și  îmi făcu un semn mut, spre al urma.
   O luă înainte, mergând pe drumul ce ducea spre pădure, acea pădure ce îmi apărea în toate visele de coșmar, și care se afla nu departe de școală.

Îl urmam, parcă hipnotizată, în timp ce auzeam chemările prietenilor mei:
  
   -Caroline, întoarce-te, unde naiba te duci? trebuie să intrăm la ore!
   
    L-am urmat ca un somnambul, pas cu pas, dar ajungând la marginea pădurii,  am realizat că nu mai era nimeni în fața mea. Urmărisem o himeră?
  
   Din desișul tufisurilor, vedeam clar luminițe ce mă fixau stând  la pândă, aceleași care mă urmăreau noaptea în goana mea nebună de al găsi pe acel Armand.

   Scutur capul, ca atunci când vrei să scapi de ceva neplăcut, mă  întorc și o iau la fugă spre școală. În urmă aud un mârâit sălbatic, înfricoșător dar nu simt că m-ar urmări cineva.

- Ce naiba e cu tine, ce vroiai să faci
în pădure?
   Întrebarea mi-o pune prietena mea, Janet, contrariată de comportarea mea.
   Mă privea cu un aer ciudat, iar ochii săi exprimau curiozitate.
   În  ciuda faptului că toți ceilalți erau deja în clasă, ea m-a așteptat, cu riscul de a fi certată .

    Îmi întinde  ghiozdanul, și  supărată de tăcerea mea, o ia înainte.
   Nu înțelegeam  nici eu de ce mergeam acolo, atunci cum aș putea să îi explic ei?

 - Haide, Janet, nu fi supărată, într-o zi poate voi găsi răspunsuri la tot ceea ce mi se întâmplă și atunci vei fi prima care va afla , spun eu cu un zâmbet mai mult forțat, luând-o de gât și aplicând un pupic pe obrazul ei, ceea ce o făcu să râdă, și mă  trase veselă după ea:

 - Haide mai repede, cred că a intrat și profa , o să avem necazuri!

   Janet era o fată bună, cu suflet curat, în ea am găsit toate calitățile pe care eu nu le am, și  ne completăm una pe alta formând un"întreg".
   
   Câteodată, insă,  devine plictisitoare punând întrebări peste întrebări când mă comport în mod ciudat, acel mod pe care nici eu nu îl pot explica, la care nu am răspunsuri.
  
  Terminate orele, ies pe poarta scolii, furiș, pentru a nu fi văzută de Janet, și  mă îndrept spre marginea pădurii.
  Eram curioasă să înțeleg ceea ce se întâmplase mai devreme, ce forță mă atrăsese? care era misterul dispariției acelui tânăr și apariția acelor lumini din tufișuri?

  Cu cât mă apropiam mai mult, ceva de neînțeles punea stăpânire pe toate simțurile mele, o putere nevăzută mă trăgea, parcă, spre necunoscut.
   Aș fi vrut să mă opresc, să țip, să cer ajutor, dar aveam gura încleștată, nu puteam scoate un cuvânt, simțeam  cum acea putere mă copleșește făcând din mine tot ceea ce vrea, luîndu-mi puterea de a reacționa, conducându-mi pașii. Eram asemenea unei mascote din teatrul de păpuși.
  
  Frica creștea la fiecare pas pe care îl făceam, vroiam să mă întorc, dar nu era posibil. Apropiindu-mă, văd acel tufiș, iar din umbra lui, aceleași lumini.
  Cu cât mă apropiam, ele se depărtau, atrăgându-mă spre inima pădurii. Nu mă puteam împotrivi, era peste puterile mele.