Războiul trandafirului

Capitolul 1

         — Bună dimineața, Milord! s-a auzit vocea mea peste foșnetele servitorilor.

         Ducele du Martel, tatăl meu m-a privit atent, observând fiecare detaliu. Părul roșcat îmi era prins într-un coc elegant, eram îmbrăcată cu o rochie din mătase aurie, cu modele arginti și un corset pe care era presărat sclipici.

         M-am așezat la masă în timp ce servitori au adus felurile de mâncare. Nu îmi era foame, dar, dacă nu aș fi coborât lumea și-ar fi pus întrebări. Iar eu nu am nevoie de întrebări care m-ar fi făcut să mă îndoiesc de scopul meu.

         — Au atacat din nou, am fost scoasă din gânduri de către duce. De acestă dată lângă capitală.

         Am știut că vorbea cu sora mea mai mare, Lady de Darkstone, nu cu mine. Dar am știut și despre ce vorbea. Rebeli care atacaseră capitala. Unii spuseseră că ar fi avut puteri magice, lucru care era imposibil, ținând cont de faptul că magia nu exista. Alți spuneseră că ar fi avut creaturi precum uriași și alte monstruozități alături. Și erau și cei ca familia mea care spuneau că sunt doar o grupare de oameni care nu se răzvrăteau la câteva luni, fără șanse de câștig. Dar un lucru era mereu același. În toate zvonurile șoptite prin palate și mahalale, șoptite de nobili și săraci în fața magazinelor sau a regelui. Faptul că, cu sau fără magie, rebeliunea tot rebeliune era și mulți au să moară.

         Nu am știut niciodată pe cine să cred, dar, am preferat să nu mă bag deloc în aceste probleme.

         Alayne, sora mea m-a privit. Părul ei era negru, spre deosebire de al meu, iar ochii ei erau verzi. Purta o rochie violet, cu modele albe și mâneci lungi. Era doar cu patru ani mai mare decât mine, dar Alayne fusese forțată încă din copilărie să aibă grijă de mine.

         — Rosalie, a început ea. Știi foarte bine care este situația din munții.

         Am știut mereu, desigur. Au existat zvonuri conform cărora rebeli s-ar fi ascuns prin munți și trebuia să mint că să spun că nu am auzit chiar și eu tot felul de sunete în fiecare noapte, sunete pe care preferam să nu mi le amintesc.

         — Am decis, continua ea, că, dacă ajungi al palat rebeli s-ar putea să fie descurajați și să își potolească activitatea. Săteni ar fi și ei descurajați și nimeni nu s-ar alătura rebeliunii.

         Am știut chiar și atunci foarte bine că acel lucru era imposibil. Rebeli nu erau rebeli deoarece se numeau așa, ci pentru că, orice făceam noi se întorcea împotriva noastră. Nimic nu mai mergea bine, iar lumea continua să ignore acest lucru. Știam deja că jumătate dintre locuitori voiau guvernul jos, un sfert îl susținea pe rege și restul susținea un băiat care ar fi pretins că are dreptul la tron. Eram în mijlocul unui război civil, iar nimeni nu voia să recunoască asta.

         Am simțit cum nu am mai putut respira în corsetul meu strâns. Aerul a început să pară uscat și dureros, iar eu m-am simțit ca și când tavanul încăperi se prăbușea pe capul meu. Am fost inundată un val de durere. A. știut că trebuie să părăsesc încăperea pentru a-mi înăbuși durerea și starea de rău. Așa că, cu cel mai calm și lipsit de griji ton pe care l-am putut imita în acel moment am rostit:

         — Vă rog să mă scuzați.

         Am împins ușor scaunul în spate și m-am ridicat de la masă. Am ridicat poalele aurii ale rochiei pentru a nu mă împiedică de ele și m-am îndepărtat de masă. Camerele mele erau apropiate de Sala în care obișnuim să luăm masa, așa că ajung rapid acolo. Am deschis ușa și am intat în salon. O canapea mare, din catifea rozalie era așezată în mijlocul camerei, alte câteva asemănătoare o înconjurau, o masă din sticlă se odihnea lângă ele. M-am îndreptat spre iadacul meu și am deschis ușa. Un pat mare cu baldachin era în mijlocul iatacului, un mic birou era așezat lângă el și o ușă care ducea spre balcon.