Wicked Games [Sin City]

Capitolul 2: Revenirea.

       Luna subțire strălucea pe cer, peste vârfurile zgârie-norilor întunecați. Pe străzi sufla un vânt rece. Elena grăbi pasul spre apartamentul ei, încrucișându-și brațele de frig. Privi orașul în noapte cu multă atenție. Cu toate că se afla aici de mai bine de două luni, trecerea de la mediul rural la cel urban era destul de grea.

Se obișnuise cu liniștea Virginiei, însă Brooklynul nu ofera doar o panoramă frumoasă și clădiri impunătoare. Orașul era un adevărat vest sălbatic.

Mai avea doar două străzi până la destinație când telefonul începu să îi sune și vibreze din geaca de piele neagră pe care o purta. Elena scoate telefonul și privește numărul criptat de pe ecran apoi glisează pe butonul verde și duce telefonul la ureche.

— Alo? întrebă curioasă neștiind cine o contactase.

— Te-ai descurcat perfect, mâine ai o zi liberă! se auzi o voce groasă de bărbat de pe partea cealaltă a firului.

— Recepționat! O seară bună! răspunde tânăra serioasă.

Închide telefonul apoi îl băgă din nou în geacă. Neînțelegând exact de ce i se oferise acea zi liberă, de două luni lucra non-stop. Grăbi din nou pașii, fiind aproape de blocul înalt cu geamuri de sticlă în care locuia.

Intrând în bloc, tocurile botinelor vișinii pocneau pe marmura de pe podea. Tânăra intră în film și apăsă pe etajul douăzeci. Era frântă de oboseală, de mai bine de șase ore a trebuit să danseze în club și să își mențină privirea scai pe un arab. Îl fila de când a ajuns în Brooklyn, acest oraș acoperind toți infractorii și politicienii corpuți. Toți șefii de mafii, corporatișni și oameni cu putere veneau în acest "Paradis al gangsterilor".

Elena băgă cheia în ușă însă aceasta se pare că este descuiată. Tânăra făcu doi pași în spate, scoțându-și din buzunarul interior al jachetei un pistol TT-33. Oftă silențios, apoi dădu buzna în propria casă cu ambele mâini pe pistol. Ușa se trânti zgomotos de perete. Privea suspicioasă căutând cu privirea vreun intrus, neschimbându-și poziția de tragere.

           Broasca tubulară cu mâner sferic a ușii dormitorului se mișcă, făcând-o pe tânără să își îndrepte arma spre acea ușă. Odată ce ușa se crăpă, Elena era gata să ridice amortizorul și să tragă însă fața clandestinului o făcu să își scape arma pe jos.

           Pistolul se trânti pe parchetul gri, iar odată cu el, Elena sări în brațele lucrate ale  bărbatului cu părul lung șaten. Nu își putea ascunde fericirea și surprinderea să îl vadă în fața ochilor. Îl strânge călduros în brațe, aproape dându-i lacrimile de fericire. Mitch se întorsese acasă.

Rupe îmbrățișarea și îl privește lung, barba îi era mult prea crescută și ciufulită, iar părul mai lung decât de obicei. După ce se conformează cu noul look își lipește buzele colorate într-un roșu aprins de ale lui dând startul unui sărut lung și plin de dor. Buzele lor se presează moale una peste alta acompaniate de antigerile timide.

           După ceva timp, Elena rupe sărutul și îl mai privește odată. Ochii îi erau încărcați de fericire.

      — Și eu care am crezut că deja m-ai uitat, sparge Mitch tăcerea printr-o ironie.

           Elena chicotește scurt, apoi se duce spre ușă închizând-o. Își dă jos jacheta de piele și o agăță în cuierul alb de lângă ușa de la intrare.

           Mitch nu își putea dezlipi ochii de pe ea. În fața lui stătea cea care l-a salvat din întuneric și suferință. Femeia care reuși să îi picteze din nou zâmbetul pe buze. Felul în care rochia ei neagră cu decolteu pătrat venea pe ea îl lovise în moalele capului. Zâmbetul ei îi înmuiaseră genunchii.

          — Asta este uniforma de muncă? Întreabă Mitch apropiindu-se de ea.

           — Ăsta e noul look de muncă? îl ia ea peste picior.

— Touché!

— Mâine să dispară ratonul ăla de pe fața ta, în plus, trebuie să te prezinți la bază, spuse ea pe un ton cald.

Auzind asta, Mitch își dorea să se întoarcă de urgență înpoi în Liban. Spera că nu va fi nevoit să dea ochii cu John, iar acest lucru era imposibil, afându-se în aria lui de lucru.

              Elena observă imediat schimbarea sa bruscă la față și veni spre el, împletindu-și degetele într-ale bărbatului.

        — E vorba de domnul Wick, nu? întrebă ea aproape în șoaptă.

         — Uh, nu. Mă gândeam doar că poate după această misiune voi avea câteva zile libere, minți Mitch.

           — Nu mă minți. Când ai auzit de misiunea în Liban ai fost primul care a vrut să plece.

            — Normal, doar fac parte din brigadă.

            — Știm amândoi că puteau trimite alți oameni, în plus, Wesley a rămas pe zonă... Care e treaba ta cu domnul Wick? Am simțit tensiunea dintre voi încă de la ședință, rosti Elena îngrijorată.

              — Nu e nimic între mine și escrocul ăla! țipă Mitch la ea ridicându-se de pe canapea.

          Elena îl privi confuză cum intră în dormitorul apartamentului. Acum era mai mult ca sigură că există o problemă între cei doi, altfel Mitch nu ar fi avut acea reacție.

             În dormitor, Mitch era așezat pe marginea patului, ținându-și fața în palme cu coatele sprijinite de genunchi. Se pare că toată munca Elenei pentru autocontrol se ducea pe apa sâmbetei când venea vorba de Wick. Era un subiect mult prea sensibil pentru el, o altă fantomă din trecutul său de care trebuia să scape cât de curând.

         Când simțise în sfârșit că, câștigase o luptă, că amintirea Katrinei fusese bine îngropată, pierdea pe altă parte, apărând în peisaj acest bărbat meschin. Simțind nevoie de a-și cere iertare față de iubita sa, Mitch se ridică de pe pat și se intoarce în living, unde Elena îl aștepta în același loc.

           Se așeză lângă ea pe canapea și îi luă mâna, ducând-o în dreptul buzelor sale crăpate, și i-o sărută apăsat. Reuși să îi fure din nou un zâmbet iubitei sale, care încercă cu putiință să facă pe supărata, însă lunile petrecute fără el nu o lăsau să facă asta.

             — Îmi pare rău că am țipat la tine, rosti Mitch cu voce joasă.

              — Pot spune că mă așteptam la asta, rosti Elena pe un ton serios.

               — Chiar așa? întrebă el surprins.

               — Nu! Ești un nemernic, Rapp, spuse ea scăpând într-un râset.

       Mitch reuși să îi oprească chicotelile
printr-un sărut. Își încordă palmele în jurul taliei sale, apoi o ridică peste el. Săruturile lor erau pline de pasiune și dor, un dor nebun ce
l-au simțit până în măduva oaselor.