Imn Național

Capitolul 1

        ,, Tricolorul era în flăcări.  Oameni de rând strigau în cor,, Jos sistemul '' sau ,, Numai vrem război ''.  Sângele și cadavrele erau omniprezente.  Poliția numai făcea față.  Aud țipete, înjurături,  cereri disperate de ajutor. 
        Nu știam ce se întâmplă. Credeam că am adormit în timp ce vedeam un documentar despre revoluție,  dar totul era așa profund și dureros.
Inima îmi era sfâșiată de durere.  Îmi era frică și nu știam ce să fac.
        Eram prea tânără când a început războiul .  Eram doar un copil inocent.  Acum numai am nimic. Numai am pe nimeni. ''
        Aplaud în sictir ca toți ceilalți, iar fata care ținuse discursul începu să plângă.  Probabil se aștepta să merg la ea,  să o iau în brațe și să-i spun că totul o să fie bine.  Dar nu.  Războiul a schimbat viața multora.  Nu numai iei ia fost distrusă viața.  Nu numai ea era doar un copil.
        Mă uit cu dispreț la ea, iar ea îmi răspunde privirii.  Se uită la mine cu ochii uzi de la plâns,  cu tristețe poate chiar cu frică. 
        Tipa se duce la locul ei,  foarte aproape de mine.  Cum dracu nu am observat-o până acum? Mă uit mai îndeaproape la ea; mai mult de 16 ani nu are,  dar suferința i se citește pe chip.  Mila mă cuprinde,  dar nu trebuie să îmi pese de un copil de la orfelinat, care mai devreme sau mai târziu va ajunge o prostituată legală. 
        Urăsc terapiile de grup. Urăsc să aud povești triste de viață, urăsc lacrimile și urăsc că ceilalți se așteaptă să îmi pese.
        Psihologul începu să vorbească despre ce trebuie să facem și ce nu ca să depășim perioada războiului și să ne reamintim că,  datorită noului sistem,  nu are ce să n-i se întâmple.  Poveste pe care am auzit-o de mii  de ori. 
Citi ceva de pe o foaie și se uită la mine.  Eu chiar nu am zis nimic la ședința de azi.
        - Domnișoară Șerbănescu,  ne puteți spune câteva cuvinte?
Mă ridic în picioare și merg în fața sălii. Nu m-am gândit la ce aș putea spune,  dar nici că mi-ar păsa. 
        Mă uit la ceilalți care au venit aici.  Doar terminați care au venit să se vaite.  Doar oameni care primesc bani de la stat degeaba. Doar oameni care nu își acceptă soarta și care se mint singuri. 
        - Am ascultat cu atenție discursurile tuturor și îmi dau seama că războiul nu a fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat în secolul XXI,  dar cu toate acestea războiul ne-a salvat din ghearele tiraniei americane.  Războiul ne-a ajutat să ne reamintim cine suntem și de ce suntem în stare.  Războiul ia dat Europei șansa de a se afirma,  șansa de a scăpa de deșeurile rasiale și politice care ne corupeau.  În timpul războiului au ieșit la iveală planurile clanului Rothschild,  programele de coruperea tineretului, ordinea mondială satanică,  ierarhia Illuminati.  Războiul mi-a luat mama,  dar nu regret nimic fiindcă războiul a făcut o lume mai bună.

        După încheiere,  copil-inocent veni la mine.  Era în fața mea și nu puteam să o evit.  Fie ce o fi.
        - Silvia! Mi-a plăcut discursul tău.  Mă bucur că măcar tu ai trecut peste și vrei să fii un exemplu pentru noi.  Sunt Mara, apropo.
        - Defapt, sunt aici pentru că mă obligă tata, îi spun încercând să nu fiu chiar atât de rea,  și nu trebuie să mă complimentezi sau să te bagi în seamă cu mine fiindcă sunt fiica președintelui.  Poți fii sinceră, nu pun trupele speciale pe tine.  A,  și nu vreau să fiu un exemplu pentru nimeni.  Eu nu sunt un exemplu.
        - Cum să nu fii.  Toate fetele te adoră. Și acum sunt sinceră.
        - Să aibe ele viața mea pentru o zi.  Ce o să le mai placă.
        Fata pare dezamăgită.  Cred că se aștepta să mă comport frumos, dar eu nu mă comport   frumos.
        - Ieșim și noi de aici?  Putem vorbi și afară,  îi ordon Marei
        - Desigur.
Ieșim pe ușile automate din sticlă. Merg în continuare,  dar inocenta se oprește.
        - Unde mergem?  mă întreabă
        - Nu îmi place să vorbesc în mijlocul străzii. 
        - De ce?
        - Nu mai pune întrebări.
O apuc bine de mână și începem să mergem. 
        Străzile sunt destul de libere pentru o sâmbătă de vară,  ceea ce înseamnă că ar trebui să ajungem repede. Încurc câteva străzi, Bucureștiul numai arată la fel de când numai e capitala. 
        Mara începu să plângă ca o proastă.  Nu știam să o consolez.  Nici nu știam de ce plânge. 
Mă ia în brațe și își varsă lacrimile pe umărul meu. 
        - Mara,  ce ai pățit? Te rog, numai plânge!
        - Era atât de frumos.  Silvia, ce au făcut ei cu orașul ăsta?
        Își lăsă mucii pe rochia mea neagră  de mătase,  ceea ce mă enerva teribil.  Încerc să o dau la o parte,  dar era încolăcită în jurul meu. 
        - Ce contează.  Nu asta-i capitala.  Au rămas câțiva oameni aici,  asta-i tot.  Printre care și noi.
        - Măcar te-ai uitat în jur? 
        Mă uit la ce e în jurul meu.  Totul e distrus.  Blocurile sunt arse, unele dărâmate altele abandonate.  Vilele frumoase care erau cândva considerate lux  sunt acum veceu public pentru oamenii străzii.  Au geamurile sparte,  acoperișurile căzute majoritatea dintre ele.  Sunt găuri în asfalt, graffiti pe ziduri.  Haos.  Dezordine. Altceva nu îmi trece prin minte.
        - Liniștește-te!  Hai la taxi. Știu un loc care ți-ar plăcea. 
        Își șterge mucii cu mâna, îi întinde pe pantaloni și după aceea mă ia de mână.  Scârbos gest,  dar măcar s-a potolit.

Lucrez de mult la acest capitol si am vrut sa fie perfect.  Nu am vrut insa sa il fac prea lung, cum imi iesise initial. Capitolul 2, sper eu, sa il pun cat mai curand.
Succes la scoala!