Inimă de gheață

♢Capitolul 13♢

Lumina palidă de afară, ce abia reușea să pătrundă prin plafonul apăsător de nori, intra subțire și galben prin vitraliile templului. Eram în fața peretelui aurit cu multe tablouri maiestuos pictate, ce reprezentau purii în cea mai fină aură a lor, și mă sfătuiam cu reprezentantul care îmi fusese intermediar la recunoaștere, când mi s-a părut c-am auzit niște suspine.

– Mi se pare mie sau cineva de aici plânge? am întrebat eu pe domnul reprezentant.

– De mult n-am mai auzit pe cineva plângând și să mă ierte Marele Creator de aceasta, dar niciodată nu mi s-a părut mai frumos s-aud pe cineva făcând asta.

Noi, spectrele, nu puteam vărsa lacrimi, oricât de triști, deznădăjduiți, furioși sau veseli am fi fost.

Dându-mi seama că eram acompaniați de un non-cristolit, am dat să fac câțiva pași înspre sursa suspinului, când domnul reprezentant mă atinsese ușor pe umăr:

– Nu izgoni acea persoană, fiule, căci oricine este bine venit aici. Știi ce scrie în Cartea Tuturor Timpurilor, Fiul Marelui Creator cheamă pe toți și nu forțează pe nimeni. Nu uita că fiecare dintre noi este egal în fața Sa.

Realizând acest lucru, am plecat stânjenit capul. Cu toate că mă chinuiam din răsputeri să nu fiu ca ei, faptul că aveam de gând să interoghez prezența persoanei amărâte, mă făcuse să mă comport precum celelalte spectre.

Deși blestemul căzuse și asupra mea, nu mă simțeam precum ceilalți. Eram diferit. Voiam să fiu astfel, sau măcar încercam. De fapt, dintotdeauna am fost așa.

Iar oricât aș fi încercat să joc teatru și să mă supun ordinelor lor, tot aș fi fost diferit. Un trădător. Un denigrat. Oricât de nobil aș fi fost.

Încă și acum îmi venea în minte amintirea primei mele crime ca și când ar fi fost ieri. Trecuse, în realitate, o săptămână.

Încă de când împlinisem douăzeci de ani, înălțimea sa regele Aurelius mi-a pus la încercare puterile. A vrut să vadă de ce sunt eu în stare și mi-a ordonat, într-o zi să sparg unul dintre pereții de cristal ai palatului, doar folosindu-mi puterile cristaline. Am făcut așa după cum mi s-a cerut, spre satisfacția sa. Și numai dacă-aș fi știut motivul pentru care mă testase sau ce avea să mă pună să fac pe urmă, aș fi făcut tot ce mi-ar fi stat în putere să nu-i îndeplinesc acea poruncă, să plec capul cu părere de rău și să-i spun că eram incapabil. Dar nu mi-a trecut nicio secundă prin cap să mă gândesc la următoarea lui mișcare.