Amanta Dragonului

III

Press play, listen till the end,
thank me later! :)
I need this song for these two! 💜

Cetatea Coronei, decembrie 1455

      Katharina nu desluși bărbatul decât în clipa în care el ajunse lângă ea, atât de aproape că, de n-ar fi fost forfotă în jur, i-ar fi auzit până și inima.

      Își împinse deci bortenul cu fundele lui colorate mai pe creștet și ridică privirea fără niciun pic de teamă sau ezitare. Însă nu găsi nimic de spus și aproape că păși în spate la vederea bărbatului ăsta cu părul lui negru, ca tăciunele. Și ochii! Doamne, ce ochi!

      Oglindindu-se în ai ei, Katharina privi la genele lungi și la verdele crud, parcă înghețat de gerul din jur, întocmai ca albastrul ei! Dar ai lui sclipeau – vii, animați, incandescenți. Așa pătrunzători, curioși și arzători că o lăsară fără glas.

      El, care coborâse așa hotărât de la înălțimea zidurilor, uită acum de ce venise. De departe păruse mai înaltă, mai zdravănă. Acum, așa aproape, era măruntă, toată numai păr și ochi. Dar ce păr și ce ochi...

      Katharina îl văzu înghițind în sec. Mâinile ei se înmuiară și, neatente, slăbiră strânsoarea. Fata șuieră când frânghia îi mușcă din palme. Icni și apucă iarăși, dar bărbatul veni repede cu mâinile peste ale ei și trase cu atâta forță, că sania nu doar că nu apucă să se prăvălească, dar se și îndreptă frumos la urcuș.

      Verișoarele ei și Gundula, Katharina văzu peste provizii, ajunseseră în genunchi în zăpadă din cauza smuciturii care le lăsase fără sprijin, iar Thomas se auzea râzând de ele.

      Katharina chicoti și ea, bărbatul zâmbi. Mâinile lui mari rămăseseră peste ale ei pe frânghie, așa că își făcu destul curaj să-i vorbească.

      — Mulțumim tare mult. Ne chinuiam de ceva vreme, știți? râse încet și nervos.

      El săltă din sprâncenele întunecate.

      — Asta am văzut. Ce nu știu eu e cine a lăsat o fată ca tine să se chinuie cu atâta greutate în spate!

      Katharina îi ascultă vorba. Avea glasul aspru, dur, dar cuvintele mai repezi și clare. Își zise că sigur nu era din Brașov.

      — A, dar am venit ajutată, vedeți? făcu un semn spre ajutoare, dar el nici măcar nu își întoarse chipul de la ea. Și-apoi, am tras până aici, trăgeam și de-aici încolo! ridică din umeri și dădu să apuce iarăși frânghia, dar bărbatul nu o mai lăsă.

      — Ai tras până aici, dar acum vi-o urc eu! o înștiință și își înfășură funia în jurul încheieturii.

      Katharina făcu ochii și mai mari.

      — Cum? Până sus? Singur? se miră.

      De obicei, era nevoie de cel puțin doi bărbați la o așa sanie. Fata îl simți împăunându-se puțin când îi răspunse.

      — Firește! Tu urci cu mine să descarci mâncarea, nu? o întrebă.

      — Venim și noi, dacă e nevoie... se auzi de undeva din spate glasul lui Liesel.

      Tresăriră ușor amândoi și genele Katharinei se zbătură. De la el se auzi un mârâit ușor. Uitaseră că nu erau singuri.

      Înainte să-și dea seama ce face sau ce spune, parcă împinsă de la spate, Katharina se întoarse ușor spre grupul vesel care aștepta.