Amanta Dragonului

IV

Cetatea Coronei, decembrie 1455

      — Ei, hai, mai ajungeați și voi azi? vocea Gretei le luă în primire de cum intrară. Ăștia au ajuns toți și-ntreabă de voi. Pe unde-ați stat atâta?

      — Katharina ce-a păzit pe sus, Mutter! Karolina vorbi repede, de teamă.

      — A venit și Gundula și-am trecut s-o lăsăm și pe ea acasă! Liesel glăsui mai tare peste vocea surorii ei, sperând ca mama lor să nu audă.

      Dar era prea târziu deja. Greta își apropie sprâncenele și își țuguie buzele. Era o femeie trupeșă, bățoasă, mai falnică decât Suzanna. Dar, pe cât de repede se înfuria, pe atât de repede îi și trecea. Suzanna, în schimb, putea să țină minte cu anii dacă cineva o supăra sau o dezamăgea tare.

      — Unde sus? își încrucișă brațele pe pieptul mare, urmărindu-le în timp ce-și dezbrăcau cojoacele.

      — La bastion, tot Karolina răspunse.

      Katharina nu scotea o vorbuliță. Parcă i se strânsese stomacul și îi înțepenise inima în piept de când plecase. Nici fetele, nici chiar Gundula, nu o întrebaseră nimic, văzând-o atât de abătută pe drumul de întoarcere. Thomas nici nu mai cutezase să-i amintească de prăjitură.

      — Păi ce, n-ați urcat toate?

      — Decât Katharina. Noi eram obosite rău. Pe ea a ajutat-o un bărbat de-acolo cu sania! Ilsa rosti simplu, de parcă nu ar fi fost deloc mare lucru.

      — Aha... Și bărbatul ăla cine e? E de-aici? E de familie bună?

      Tăcere. Katharina nu băgă de seamă că toți ochii erau pe ea în timp ce își scutura mută cozile ude de zăpadă. Decât când își dădu jos năframa și își ridică ochii, văzu privirile curioase pe ea.

      — Nu știu, tante. Nu l-am întrebat mare lucru.

      Minți repede, cursiv, fără vinovăție. Vlad era taina ei și doar a ei. Oricum, ce rost avea să mai spună ceva acum? O taină avea să și rămână. Una de o zi.

      — Măcar i-ai mulțumit ca s-a căznit să te-ajute?

      — Firește, și zâmbi tremurând, trecând printre ele cu hainele umede pe brațe.

      Greta o urmări din priviri. Era diferență ca de la noapte la zi când Katharina nu mai râdea și nu mai zâmbea, când era așa monosilabică.

      — Ce-are? le întrebă pe fete. Nu-i e bine?

      Liesel își sărută mama pe obraz.

      — Ei, n-are nimic. E Thomas plecat, de-asta. Îi e dor de el, Mutter. Știi tu cum e...

      Greta chicoti și îi ciupi obrazul. Firește că știa! Dragostea asta...

     — Thomas pe naiba! Nu-și mai lua ochii de la ea soldatul ăla de-a urcat cu ea! Karolina pufni cunoscător. Voi n-ați văzut? și își privi surorile.

      Ele își mutară stânjenite ochii de la una la alta. Văzuseră, firește, dar ce să facă și ce să mai spună acum? O știau pe Katharina că era privită mereu, iar bărbatul ăla era așa fioros că niciuna nu cutezase să-și ridice privirile mai mult de pieptul lui. Se apucaseră să se joace în zăpadă și să se bată cu bulgări, construind un om de zăpadă și râzând cu micul Thomas, așa că nici nu băgaseră de seamă când se scursese timpul. Oricum, lor nu li se păruse deloc așa mult.