Jacques are obiceiul să ofere priviri echivoce străinilor. Un asemenea gest stârnește nedumerire în gândurile hoinare a trecătorilor: „Îl știu de undeva? Ne-a făcut cândva un prieten comun cunoștință, iar acum eu sunt tontălăul care nici măcar nu și-l amintește? Paul, Jean, Charles? Îi nebunul care s-a îmbătat la nunta lui Sarrah și a căzut peste tort? Dar poate vreun artist, uite că îi văd urme de pensulă sub mânecă. Nu are timp să scape de aceste pete, crează următoare expoziție pentru Foire Internationale d'Art Contemporain."
Din păcate, Jacques îi nevoit să-și recunoască că el nu are nicio treabă cu asemenea fantezii corupte. Deși, cândva ținea pensula, o mânuia stângaci pe clavicula primei sale iubiri, impregnată în vopsea galbenă în timp ce priveau Le Petit Prince.
Dar lăsând iluziile în lumea lor, mă simt obligată să menționez că Jacques Montand iubea foarte mult viața. Pentru că acest pesonaj episodic din viața oamenilor din Lyon, iubea orice gen de film și muzica din orice an, nu avea o combinație preferată de culori, nu era atașat de iubita lui de miercuri, și nu, nici de cea de vineri seara.
A-i putea spune că el mai mult exista, decât cu adevărat se implica în răsuflarea orașului, dar atât timp cât i se permitea unui evreu, într-un mantou verde oliv, să clasifice lumea afișelor, ziarelor și a panourilor publicitare ca activ atrăgătoare și periculos triviale, Montand se putea bucura de sinteza tuturor proceselor mecanice și chimice, zilnic neglijând că inima lui nu a suferit niciodată pentru ceva anume în viața lui cam de 31 de ani. Iar menționând acest lucru, îi trădez intimitatea și spun că în interior se crede (deși nu, nu este) psihopat.
