Mă vei iubi într-o zi

Clipa

Enzo dă aprobator din cap și mă urmează până în casă. Arunc pungile lângă cuier, iar pe urmă îi fac semn să mă urmeze. Urcăm treptele până ajungem în camera mea, îl privesc pe Enzo care pare puțin emoționat și încep să chicotesc. Deschid geamul lung pentru a intra în balcon, e locul meu preferat din toată casa.

Este un balcon lung, dar și lat de vreo 2 metri. O canapea lungă, un fotoliu și o măsuță de cafea era tot ce aveam nevoie pentru micul meu colțișor de rai. Mă așez pe canapea, iar imediat după face asta și Enzo.

Cerul este deosebit de instelat, iar răcoarea nopții mă încântă, se simte aerul curat. Iau de pe masă o pătură pufoasă de culoare turcoaz și îmi învelesc picioarele.

— Hai aici, spune Enzo zâmbind.

Cum de de fiecare dată îmi citește gândurile? Îmi schimb locul, mutându-mă lângă el pe canapea. Îmi sprijin trunchiul de umărul său, permițându-i să își înfășoare brațele în jurul pieptului meu.

— Stai bine? întreabă el.

— Perfect, răspund eu imediat.

— Super, acum spune-mi, ce te deranjează?

Nici nu știu cu ce să încep, să îi povestesc despre balivernele tatei cum că ar vrea să fim din nou înainte, poate că și despre mama pe care am găsit-o acum două zile plângând că nu avem bani pentru taxe. Decizia e grea, chiar îmi doresc să mă pot destăinui în fața lui, dar parcă ceva mă oprește de fiecare dată.

Decid să mă rezum la un simplu oftat și să las privirea în pământ. Nu eram așa, nu îmi place să fiu atât de închisă în mine. Simt mâna lui caldă cum se așează pe genunchiul meu, iar din instinct ridic privirea spre el.

— Nu te va ajuta dacă le ții în tine, spune el pe un ton jos.

— Adevărul este că aș avea nevoie de un job part-time, sau măcar ceva pe weekend, spun eu încet.

— Ce ai zice mâine să vin cu tine să îți depui câteva interviuri?

— Ar fi perfect, mulțumesc! spun eu zâmbind.

— Nu ai pentru ce, doar suntem prieteni, răspunde el nonșalant.

"Prieteni", cuvântul care mi-a creat imediat o stare de neîncredere. Probabil pentru Enzo eram doar atât: o prietenă, poate o prietenă foarte bună, dar nimic mai mult. Nu știu ce să mai cred, iar cu cât îmi pun mai multe întrebări, cu atât sunt mai confuză.

— Și totuși, de ce ai nevoie de un job? sparge el tăcerea.

— Am găsit-o acum câteva seri pe mama plângând, la câteva zile după am auzit-o cum se plângea la telefon bunicii că nu ne ajung banii de taxe, pe lângă asta mai are și restanțe. Am încercat să îi spun să ia din economiile pentru facultate, dar nici nu a vrut să audă. A spus că e problema ei, nu a mea, rostesc eu cu ton jos.

— Păi și crezi că te-ar lăsa să lucrezi? întreabă el curios.

— Nici vorbă, tocmai d'asta nici nu trebuie să știe! Trebuie să o ajut cumva, nu îmi place să o văd tristă, rostesc eu cu glasul tremurat încercând să îmi țin câteva lacrimi.

Numai gândul că stă de dimineața până seara la muncă mă deprimă, nu mai are timp de ea deloc. Au trecut ani de când am văzut-o să mai iasă în oraș, sau să își cumpere ceva doar pentru ea.

În mai puțin de câteva clipe, brațele lui Enzo m-au înconjurat, trezindu-mă din propriile gânduri. Nu m-am mai simțit de mult atât de protejată în brațele cuiva. Este o senzație unică, doar îmbrățișările lui îmi provoacă atâta bine. Îmi las capul pe pieptul său și mă bucur de fiecare secundă din îmbrățișarea primită, parcă nimic nu mai contează când îl simt lângă mine. Închid ochii și mă înfruct cu liniștea dintre noi, cu căldura lui.

Sunetul zgomotos telefonului său mă face imediat să tresar, ieșind involuntar din brațele sale. S-a dus dracu și toată liniștea mea! îmi spun în gând.

Enzo dă să își verifice telefonul, aplecându-se spre masă, iar ca prin minune fețele noastre ajung din nou aproape una de cealaltă. Nu știu cum, dar se întâmplă din nou.

Oxigenul pare că nu îmi mai ajunge și mă simt din ce în ce mai agitată. Niciunul din nou nu se clintește, parcă aștepăm amândoi ca unul dintre noi să facă pasul. Devin din ce în ce mai confuză, iar un val de sentimenente îmi bat capilarele.

Îl privesc din nou în ochii său albaștri, chiar dacă i-am mai privit de nenumărate ori, simt aceași emoția ca la început. Același sentiment unic ce îmi doresc să nu dispară vreodată.

Corpul meu s-a umplut de fiori când i-am simțit buzele peste ale mele. Sunt atât de reci, ca de ghiață. Enzo începe să le preseze mai apăsat, într-un sărut lent, timid. Bătăile inimii mele cresc din secundă în secundă. Buzele mele le savurează aroma buzelor lui. Parcă timpul s-a oprit în loc, doar pentru noi doi.

În acest moment nu-mi mai pasă de nimic altceva, vreau doar să îi încălzesc buzele cu ale mele. Mana lui îmi prinde ușor linia maxilarului, strecurându-și vârfurile degetelor în părul meu. Ne mai sărutăm preț de câteva clipe, apoi ne despărțim ușor buzele.

Mă uit din nou în ochii săi, încercând să scap de această tăcere ce se așternuse. Sărutul acela a însemnat mult mai mult pentru mine, a fost speranța de care aveam nevoie, clipa care avea să mă liniștească. Enzo se dă apoi pe spate, neluându-și privirea de pe mine.

— Vrei să vii la bal cu mine? sparge el liniștea.

Mai întrebi? îmi spun în gând.

— Da! Ar fi grozav! răspund cu vocea subțire, încercând să nu par foarte entuziasmată.