Mă vei iubi într-o zi

Din paginile Carlei

Enzo pov.

După dușul fierbinte făcut împreună ne întoarcem în bucătărie unde restul ne așteptau.

— Deci planul e acesta: eu, Enzo și Steve din clasa de științe stăm aici și pregătin grătarul, iar fetele și restul se vor duce la cumpărături. Au zis să luăm cât pentru 3 zile, ca să nu mai stăm mâine să colindăm magazinele, spune John imediat după ce ne vede.

Fetele dau din cap aprobator și fiecare merge în camera ei pentru a-și lua geaca. Mă întorc și eu în cameră alături de Carla și o privesc cum își încheie geaca roșie pufoasă.

Ea dă să plece din cameră, însă o opresc și îi spun:

— Ori îți pui fesul în cap, ori gluga!

— Dar nu ies afara mai mult de 3 minute cât mă urc și cobor din mașinăă, se plânge ea făcând o față de cățeluș plouat.

— Am zis ceva, îi spun eu serios.

— Parcă ai fi mama! spune ea strâmbând din nas, apoi își pune gluga cu puf în cap.

— Vezi că se poate! îi zic apoi mă aplec sărutând-o.

Înainte de a pleca de tot, îmi tot arunca priviri pe furiș, de altfel se chinuia să-și ascundă și zâmbetul pe sub mustăți. E atât de adorabilă când încearcă să facă pe indiferenta. Mereu vreau să pară că este în control, însă are câteva puncte cheie care îmi arată mereu că ea se pierde de fapt.

Pe lângă faptul că se abține grav din zâmbit, își încleștează fentil pumnii și își zgârie cu unchia degetul aratător.

Imediat după ce fetele pleacă, John mă anunță că intră la duș, deoarece el nu avusese loc de Maya, așa că mă întorc în cameră.

Mă așez în pat și îmi sare în ochi ghiozdanul Carlei pe jumătate deschis, de unde ieșea de la jumate o agendă cu blăniță roz. Curiozitatea mă apasă, așa că iau agenda și o deschid la prima pagină.

Pe prima pagină părea a fi o poză cu ea și părinții ei. Era foarte micuță în acea poză, probabil e singura ei amintire de când erau împreună cu toții. Mă simt puțin frustrat în legătură cu această angendă, așa că o pun înapoi, exact așa cum era.

Nu trec bine nici măcar 5 minute căci curiozitatea mă roade din nou, de parcă sângele mi-ar pocni în vene dacă nu aș răsfoi acel jurnal. Enzo nu fi bou! îmi spun în gând încercând să fac față tentației.

Nu știu cum, dar mă trezesc cu acel jurnal în mână răsfoindu-l. Pentru câteva clipe sentimentul de vinovăție dispăruse undeva prin țările calde, iar pofta de curiozitate îmi este satisfăcută. Doar îl răsfoiesc, nu cred că am apucat să citesc vreun cuvând.

Dau la o pagină aleatorie și mă blochez și mă blochez. Părea a fi un fel de confesiune, scrisă pe data de 18 octombrie, iar data era înfroșată de un marker galben fosforescent.

"Știu că nu sunt specială. Știu că după noaptea de 16 spre 17 octombrie am scăzut mult în ochii tăi.

Știu că mi-am pierdut șansele de a ajunge mai adânc în suffletul tău.

Știu că voi rămâne la stadiul de prietenă.

Uneori nici nu știu de ce mai încerc, voi fi mereu Carla. Fata care încearcă mult prea mult și nu gâștigă nimic la final.

Pur și simplu nu pot trece peste, nu te pot privi în ochi fără să mă pierd în ei. Nu îți pot privi zâmbetul radian fără să simt fluturi în stomac. Nu pot trece peste părul tău ciufulit în fiecare luni dimineață fără să zâmbesc și peste pasiunea ta nebună de design. Personalitatea ta mă fascinează și iubesc felul în care mă asculți de fiecare dată când încep să mă plâng, iubesc sfaturile pe care mi le dai. Nu mă pot mulțumi doar cu statutul de prietenă, vreau mai mult.