Diary of a Broken Heart

Feel Nothing Day...

În ziua Z, ca de altfel şi în celelalte zile ce vor urma după, mult timp de acum înainte , te încearcă sentimentul bizar că pică cerul pe tine dar îţi spui că totul e ok, atâta timp cât te ai pe tine. Te mişti în reluare şi nu poţi să pui idee lângă idee ca să te facă să te simţi mai bine. Plânsul nu te mai ajută. Dai drumul la muzică, dar şi aia zice de iertare / ratări / uitări / pierderi / tristeţuri. Invariabil. Doar şi Murphy o zice "If it seems too good to be true, it probably is".

Te culci, sperând că poate e doar un vis urât şi că atunci când te vei trezi o să fie mai bine. Adevărul e că nu o să-mi treacă dacă rămân în continuare în pat în compania mută a cărţilor din bibliotecă, şi dacă o să continui să-mi plâng de milă. Mă trezesc şi mă privesc în oglinda din baie cu ochii umflaţi şi încercănaţi. Look-ul de fată-ştearsă-cu-o-viaţă-sentimentală-la-fel-de-searbădă  mă prinde de minune.

Am început să inventariez dintr-o dată în minte ce cantităţi de somnifere, antidepresive şi alţi inhibatori emoţionali am în dulăpiorul de medicamente. Bilanţul s-a dovedit a fi nesatisfăcător. Atunci, ce cantitate de zahăr? Dar nici măcar tone de deserturi nu mă mai ajută. Cred tot mai cu tărie că eu de fapt nu sunt în apele mele, din pricina poftelor  mele ce ameninţă să-mi dea peste cap silueta de vis obţinută în ultimul an.

Nici nu mai ţin minte şirul prăjiturilor, brioşelor, gogoşilor şi ciocolăţilor pe care le-am înghiţit începând din ziua Z. Nici nu cred că mai are rost să mă îngrijorez că dau semne de depresie, pentru că am impresia că depresia e doar un simptom al poftelor mele incontrolabile. Pentru că my sweet tooth  e cu siguranţă un simptom al singurătăţii.

Pur şi simplu nu mai am curaj să mă trezesc in fiecare dimineaţă la realitatea că sunt singură din nou. În zilele de după despărţire, nu ai timp să te plictiseşti o clipită, pe bune! Îmi trec prin cap toate gândurile şi ideile posibile şi imposibile... Nici nu vreau să mă gândesc la posibilitatea de a mă transforma într-o crescătoare de 40 de pisici birmaneze sau de câini şoricari şi la cum voi fi găsită la apusul vieţii mele după miros şi dezosată de haita mea. Sensibilul meu şef mi-a spus deunăzi că sunt mult prea slabă în ultimul timp. Mi-a venit să-i zic că pentru o fată înşelată şi iubită prost sunt chiar mult prea grasă...

Aly... vin acasă. Am nevoie de ajutor! Celia .